Razna rendez-vous

Dimineață, în timp ce tocmai pusesem trafaletul și pensula în cui și mă pregăteam să atac sufrageria cu o nouă armă, mopul, sună telefonul. Diana, ce faci? …. Pauză. (doamne, am uitat că aveam ceva programat!!!!). Îmi cer mii de scuze și reprogramăm pentru seara, la nouă și un sfert. Seara însă, văzându-mă cu casa iar praf și copiii agățați de mine precum scama de măgar, mă gândesc să îmi trimit soțul pe post de curier. Stabilesc cu el, stabilesc cu cealaltă parte și relaxată fiind după această manevră isteață, zic să-mi asezonez farfuria de cartofi copți cu usturoi și alte bucățele neidentificate și neidentificabile rămase de la masa micuților cu o bere ce zăcea cam de mult în frigider. Nu beau decât foarte rar, dar cum aveam de gând să fac ordine și în zona de depozitare mi-am dat seama că din toate cutiile, sticlele și borcanele prezente, berea mă încurca cel mai mult. O iau, o studiez de parcă n-aș mai fi văzut în viața mea un asemenea sistem de prindere și o asemenea etichetă și o desfac. Și cum beam eu și mă uitam pe pereți, bucuroasă că cei mici m-au abandonat în fața resturilor lor de mâncare, ceasul meu interior îmi spune că s-a făcut cam târziu. Nouă și douăsprezece minute. Ou! Îmi sun fotbalistul, care îmi spune că tocmai a parcat. Zic bine, hai fuga să-ți dau pachetele, să nu fim mojici și să întârziem! Îmi zice că e în echipament și transpirat, măcar să se schimbe. Nouă și cincisprezece. Lasă că merg eu, nu mai e timp de schimbat! Sar în alți pantaloni și altă bluză, apuc pachetele și dau să ies, dar trecând prin bucătărie, văd berea. Iar mintea mea care deja procesa alcoolul din jumătatea băută și pornise hai-hui pe alte cărări, îmi șoptește perfidă să o ascund, că a fost singura din frigider și poate soțul însetat o va bea. Unde s-o ascund…? Nu că n-ar fi locuri destule, dar graba și panica și 1/2 din 4,5% alcool nu sunt combinația cea mai de efect în găsirea de soluții pe loc. Deci dau o directivă despotică de-a o găsi exact la același nivel și suspectez că dacă aveam un marker la îndemână, o și marcam. Plec. Cădelnițez cutiile pe stradă, alerg, mă dezmeticesc, dar nu destul cât să-mi amintesc că trebuie să intru la a doua scară de bloc de la o anumită intersecție. Urc treptele de la prima și dau să sun la interfon. Doar dau, căci numărul nici dacă eram amenințată cu arderea pe rug și mintea mea tot nu l-ar fi pompat. Îmi scot telefonul, sun. Aflu numărul, îl formez, aștept. Și sună. Și sună. Și sună. Ceva nu e în neregulă. Poate mai e vreun X sau C de tastat… Sun din nou. La telefon. Diana, la ce scară ești? La prima! E la a doua… Aaaaa. (mi-e și rușine să spun că nu era pentru prima dată când trebuia să ajung în același loc). Alerg la a doua scară, știind că e tot mai târziu. Sun, mi se deschide, deschid ușa la lift, mă strecor cu pachetele în timp ce-mi caut crema de gălbenele gândindu-mă că dacă mă dau cu improvizația mea de strugurel sigur voi arăta mai prezentabilă și îmi și va estompa mirosul de bere și usturoi. În lift, dau să închid ușile. Manual, că la mine așa se închid. N-au mâner, n-au nimic, le forțez de la încheietură, se închid cam greu și… rămân pe întuneric. Ce naiba?! Apăs la întâmplare în zona panoului, apare un cerculeț roșu cu 10 scris. Pornim. Bun, nu-i bai, urc până la 10 și apoi mai cobor un etaj. Ajung, ușile dau să se deschidă. Aaaaaa, e cu sistem automat! Apăs 9 simțindu-mă foarte competentă în probleme tehnice și abstracte, merg două secunde, se deschid ușile, cobor civilizat, ușa unde trebuia să ajung e deschisă, dau să plasez pachetele și să mă retrag, dar sunt invitată să intru măcar un pic să văd bebelușul (o, doamne, te rog, nu, va adormi instantaneu dacă respir lângă el!). Aleg calea sincerității și-mi recunosc păcatele și, printre cunoscuți fiind, sunt scuzată. Fericită nevoie mare, mă arunc în lift și deja împrietenită cu sistemul, reușesc să ajung la parter. Restul, până acasă, a fost ușor. Mi-am nimerit scara blocului iar liftul a pornit corespunzător. Iar berea mi-am găsit-o la același nivel pe care mi-l aminteam (mi-l aminteam?). Misiune îndeplinită deci și iată cum încă o zi cu evenimente razna s-a încheiat.

Interior – șiret – exterior

Dacă mai merg la multe antrenamente de fotbal cu cei mici (cu cel mare de fapt, dar cel mic e peste-tot-însoțitor) voi ajunge să și visez “interior – șiret – exterior”. Și de la atâta repetat al cuvintelor pe teren și de la faptul că îmi perturbă întreg programul de somn. La trei jumătate trebuie să ridic ancora în condițiile în care noi mod normal la ora aceea vâslim (prin marea de jucării risipite pe jos…) spre pat. Abia adormiți și ei și eu, cu chiu cu vai îi ridic de pe pernă după ce cu și mai mult chiu și încă și mai mult vai m-am urnit eu, îi îmbrac, pe cel mare în echipament, pun apă-fructe-biscuiți-hainedeschimb-altehainedeschimb-șervețele, apoi două mingi de rezervă (mereu!), chem un taxi, aburc copiii și bagajele apoi mă prăbușesc și eu peste ele și ei, pornim, moțăim cu toții (mai puțin taximetristul sper…), dacă am ghinion și a venit un începător trebuie să îi explic când stânga și când dreapta deci adio acel ultim strop de somn, ajungem. Debarcăm, intrăm în balon și de-aici devine frumos.

Prima dată însă a fost … hmmm… așa: am ajuns și când să cobor din taxi îl văd pe antrenor. Știam că trebuie să mă prezint, să plătesc un tricou, să vorbesc cu el despre o mie de lucruri așa că încercam să fac o impresie bună, un pic greu dat fiind faptul că eram împiedicată între portiera de la taxi, doi copii care dacă s-ar fi putut ar fi sărit peste mine ca să ajungă mai repede la balon și nelipsitele bagaje, să nu uităm. Cobor, decent, totul decurgea conform planului, nu m-am împiedicat, nu m-am clătinat, am pescuit un copil și l-am luat pe sus, celălalt a pornit regulamentar, am schimbat cu omul două vorbe la ușa rotativă, am dat să intru și m-am apucat de mâner. Aud din spate – împingeți în partea cealaltă. Poftim? Adică am un mâner și un sens dictat de logică (logica mea e discutabilă, știu, dar totuși nu nimerește chiar tot timpul prin gropi) și… trebuie… să … împing…. în…. sensul … OPUS?! Și în ușa FĂRĂ mâner?! Da. Împing, merge, doar că mă opresc eu. Mi s-a agățat bareta de la rucsac în ceva. Sunt prinsă între trei perechi de ochi. Copilul din față care nu pricepe de ce de bine ce abia am pornit să ne rotim nu ne mai mișcăm, cel din brațe care nu pricepe nimic dar tot la mine se uită și omul din spatele meu care așteptă și el să intre, după noi. Mă întorc în limita în care îmi permite spațiul – umplut până la refuz cu ființele noastre și cu bagajele lor -, desfac bareta, mai mult nu mă uit decât mă uit la antrenor, probabil sunt colorată în roșu-violaceu, e stupid ce se întâmplă dar omul mustăcește la mine. A, e amuzant deci?! Ok! Supraviețuiesc rușinii și împleticelii, transmit un gând plin de recunoștință celor care au inventat sistemul ușilor de tip ghilotină și ajung în balon. Space, the final frontier. Și frig ca la Polul Nord. Eu în tricou și hanorac, copiii cam la fel, ni s-a zis că e cald acolo… Presupun că e, dacă alergi. Copilul cel mic mi se ghemuiește în brațe, mă bag și eu cât mai mult în el, parcă am fi doi câini vagabonzi strânși covrig pe un canal de metrou. Antrenamentul însă a fost hilar de-a dreptul, am uitat și de frig și de tot. Unul din exerciții a fost ca piticii să se țină câte doi de mână și să alerge așa, fără să-și dea drumul, după ceilalți. Pare simplu dar e foarte greu. Probă de încredere reciprocă presupun. Unul trage stânga, altul dreapta, într-un final prind un alt băiețel, acum sunt trei, devine și mai greu (eu pe margine râd și râd și râd, antrenorul, ca să facă situația și mai dezastruoasă îi mai alergă și el), copiii se împiedică unii în alții, cad, e… ireal, ce mai! Când s-au strâns cinci i-a trecut însă la altă probă, deja cârnatul mișcător nu mai avea deloc spor, cei liberi zburau ca vrăbiile, cei prinși erau tot mai bulversați de rol, deci stop. Alte exerciții, alte împiedicări, apoi șuturi la poartă, apoi format echipe și joc. Copiii, deși au tricouri diferite, nu prea pricep care-cu-care, în poarta unde al meu s-a plantat portar vrea să stea și prietenul lui, își fac confidențe, se iau în brațe, își declară probabil veșnică solidaritate în timp ce se marchează frenetic pe lângă ei, poarta cealaltă e goală, e un echilibru excelent, doi portari într-una și-n cealaltă gol (la propriu tot mai des…), pentru a salva situația antrenorul se așează el, se țipă de pe margine, se ovaționează, toți sunt bucuroși iar meciul se sfârșește doar cu învingători. Frumos. Și meritul veșnicului exercițiu interior – șiret – exterior, să nu uităm. Interior – șiret – exterior. Interior – șiret – exterior. Interior – șiret – exterior. A se repeta zilnic de câte o mie de ori.

Mai jos, câteva poze de la teren. Cu juniorul bosumflat pentru că n-are voie să intre și el…

DSC_0355__1426856686_89.39.40.202 WP_20150319_002[1]__1426856747_89.39.40.202 WP_20150319_005[1]__1426856841_89.39.40.202