Filosofia chibritului

Am căutat acum pe youtube și nu mai găsesc în varianta pe care o știam o reclamă care mă obseda acum vreo opt ani, imaginea nu era ceva ieșit din comun însă avea niște insert-uri cu o voce șoptit-suav-agresivă, răscolitoare de-a dreptul. Are you alive? Mă cutremura. M-am dus să-mi cumpăr parfumul, era pe viață și pe moarte, trebuia să îl am ca să pot funcționa, întâi nici n-am vrut să-l miros, eu eram cu banii și așteptam să-l văd la mine în mână, are you alive? are you alive?, numai asta aveam în cap. Mă exasperase atunci vânzătoarea care se mișca prea încet (are you alive? are you alive?!), a luat flaconul îmbrăcat în dantelă, a pulverizat pe o bandă subțire (are you alive? are you alive?…) și mi-a dat să miros. Ei bine parfumul era… era… infernal. Nu erau note de piper și de coacăze cum se povestea, ci de… cremă chinezească, elastic ars și spray de țânțari. Asta a fost, mi-am șters din minte mirosul și am păstrat doar vocea aceea cu un efect răvășitor. ALIVE.

Și mi-am amintit de reclama tot uitându-mă cu cei mici la Frozen, e acolo secvența cu Elsa care își lasă puterile libere și se încheie cu ea complet transformată și cu cuvintele De azi cerul e prietenul meu, de fapt în engleză The cold never bothered me anyway. Iar în continuare n-am să fac filosofia momentului acela zis crucial în care descoperim cine suntem de fapt și ce vrem, ci am să spun în două cuvinte și o poză că azi, fiind nevoie de încălțăminte pentru copii și având și eu chef de ceva-altceva, am făcut ce era mai la îndemână și mai superficial. Mi-am cumpărat chestii. Dar cumpărat, nu glumă, adică mi-am împrospătat tot echipamentul de yoga&alergat și am cedat și unei jachete negre chique-beyond-description, plus unei perechi de cizme pe care PUR ȘI SIMPLU LE ADOR!!! Concluziile (later edit: concluzia, că e una singură…) ar fi că cine a spus că shopping-ul face femeile să nu-și mai încapă în pielea lor (cum ar veni alive și cerul e prietenul, v-ați prins voi, ce e mai sus a fost doar o introducere superfluă ca să mă umflu fără rușine în pene, recunosc), a exprimat o fărâmă (un munte!) de adevăr!

puma

Jocul dogmatic

Urcăm în metrou. Ne așezăm. Mai mult sau mai puțin înghesuiți dar veseli nevoie mare. Începe rutina întrebărilor, “unde mergem”, “câte stații sunt”, “dar câte mai avem”, apoi rutina cățăratului pe spătarul scaunelor, chit că nu e nimic de văzut în afara reflexiei din geam. Eu încerc să-i potolesc, ei devin tot mai ghiduși. O doamnă se uită lung, probabil se gândește la fusta ei crem și se întreabă dacă oare o fi nimerit și ea pe-un scaun ce a avut aceeași soartă… Descalț mecanic micii neastâmpărați, poate gândindu-mă că ea, dacă va coborî înaintea noastră, nu va știi că vom lăsa scaunele curate, nu neapărat datorită excesului meu de zel materializat în manevrarea iscusită a șervețelelor umede, cât mai ales pantalonașilor care vor șterge mai devreme sau mai târziu tot praful pe care micuțele sandale de copii l-au lăsat pe plasticul uzat…

Mergem mai departe, oameni urcă, oameni coboară. Nu-mi atrage nimeni atenția, poate doar o mamă ce-și ține în wrap o fetiță haioasă, care o privește pierdută în timp ce ea turuie non-stop cu bărbatul de lângă ea, îi povestește de toate, de la nu știu ce personaj din nu știu ce carte și care a spus că “atunci când totul e pierdut, nimic nu e pierdut”, trecând mai departe la castanele mâncate toamna trecută în Budapesta și apoi cu aceeași ușurință la felul în care comandă incaltaminte pentru copii online, apoi la nu-știu-ce expoziție de fotografie și tot mai departe, spre problematica înțărcării precoce și a sandalelor ei, cam incomode din câte deduc…

Se oprește doar pentru a studia un călător ce face notă discordantă în peisaj și care, pentru momente bune, prin felul în care arată, îi eclipsează chiar și pe copiii (mei) care, încurajați de calmul meu imperturbabil, mai au puțin și stau cocoțați pe barele de sus. Omul e fain. Mă uit și eu și prima senzație pe care o am e de spectacol pe cale să înceapă, e viu și fluid și clar nu face parte din lumea care trăiește minim 8 ore pe zi din lumină de neon. Mă întreb ce face – ce e, oare de unde vine și oare unde merge? – deși pentru el nu pare a avea importanță, e foarte prezent și dă o senzație de viață perfectă, rotundă, trăită din plin.

Rămân cu întrebarea, coborâm. Însă în așteptarea celuilalt metrou, uitându-mă la micii mei poznași și-având imaginea călătorului întipărită pe retină, îmi vin în minte cuvintele lui Eliade, cele cu jocul ce duce tot mai adânc în real și filosofia de viață redusă la o singură dogmă, “Joacă-te!”.

Deci iată răspunsul…