Natură sau educație? Pygmalion. Mitologie. VR

Pe la sfârșitul anului trecut citeam despre un proiect numit Seeing I în care un artist își asuma 28 de zile în pielea altuia. Impropriu spus în pielea altuia, practic urma să stea într-o încăpere a unei galerii de artă, în hainele lui, pielea lui și cu mecanismele lui de funcționare dar purtând, chiar și în somn, o pereche de ochelari prin care vedea (trăia) viața unui alt om. Singurul ‘contact’ permis era acela cu un psiholog care urma să îl evalueze câte o oră în fiecare zi, dar indirect, prin observarea din exterior a comportamentului lui și a oricăror semne că ar putea deveni deviant. Normal că toată lumea s-a întrebat atunci de ce ar face cineva așa ceva, adică până atunci toate testele și experimentele legate de “cum se simte” realitatea virtuală se opriseră la câteva ore, după care era nevoie de o deconectare de la artificial. Dar în numele artei (și al științei și al tehnicii și al celebrității, etc) omul era dispus să(-și) testeze limitele și să verifice cât din noi e de la noi, din genele noastre, și cât e modelat de ceea ce ne înconjoară. 28 de zile pentru a pune stop unei dezbateri care s-a pornit cu cel puțin trei sute de ani în urmă. (Trăim sau nu vremuri în care totul se simplifică?)

Pe de altă parte, dar asta nu pe la finele anului trecut, ci pe vremea când încă mă uitam și eu la televizor (adică acum vreo … hmmmm… 5 ani, cam așa) aflasem de un experiment în care un tip (să fi fost o tipă?! și să fi fost tot artă conceptuală?) urma să-și petreacă o săptămână într-un spațiu amenajat cam în genul celui din galeria de artă a artistului englez trăind 24/24, 28/28 într-o realitate virtuală, dar nu purtând o pereche de ochelari și în singurătate absolută (cea fizică) ci în compania unor păianjeni. Veninoși, desigur, și nu unul sau doi, ci câteva zeci. Un risc mic comparativ cu cel la care se expunea omul-cu-viața-altuia, nu se punea problema de deteriorarea vederii și de o posibilă afectare definitivă a creierului (sigur nu?) ci doar de câteva pișcături pentru care oricum cei din staff-ul dedicat aveau injecții cu anti-venin. Și care era scopul? Scopul era să spună ceva (foarte multe…) despre trăitul conștient. Adică n-avea cum să se trântească în pat și pentru a-și deschide televizorul să caute cu piciorul telecomanda căzută pe undeva pe jos, ci fiecare gest și fiecare mișcare trebuia făcută gândind. Nu de alta dar… păianjeni… peste tot… care se pot simți în pericol… și pișca… Interesantă chestia cu trăitul atent, nu-i așa?

Bun. Și de ce scriu eu despre cele două experimente? Păi simplu. Pentru că, dintr-una în alta am dat peste niște jocuri pentru copii despre care eu nu știam că ar exista. Adică wow, eu aveam impresia că mamele care vor să-și învețe copiii să gătească (ai mei au cam învățat deja, încă un pic și-și fac ei dulciurile, trăiască bucătăria raw-veg în care nimic nu e complicat!) îi țin pe lângă ele în nori de făină și gălbenuș întins pe lângă vas și riscă să-și blocheze mixerul în aluat și nu că îi lasă să prindă meșteșugul combinării ingredientelor și ordinea lor jucând jocuri online! Dar hei, dacă noi “trăim conectați chiar și atunci când ne ascundem unii de alții, cu iluzia că suntem împreună fără a simți nevoia de a fi într-adevăr, alegând să tastăm în loc să vorbim, cu simulări care ard granița dintre ficțiune și realitate, pierzând înțelegerea a ceea ce suntem noi și a ceea ce e celălalt” (destul de intens video-ul de prezentare pentru Seeing I…), de ce nu ne-am crește și copiii așa? Deci am citit făcând ochii mari descrierea jocului în care Sara gătește un tort de ananas, și mai este și Emma care face baklava, și mai e și un tiramisu la pahar și apoi un pic mai târziu vine și o relație cu un om frumos și bun (doar nimeni nu-și va posta poze nereușite sau va menționa fapte cu care nu se poate lăuda!) și apoi am mai văzut ceva și cu o Barbie însărcinată și care probabil face cursuri de puericultură online (cum să adormi un bebeluș lăsându-l singur în camera sa, de fapt nu chiar singur, ci cu un baby-monitor lângă pat), ne mai rămâne să verificăm și cum se simte a muri și cam gata, nimic nu ne mai poate surprinde, atinge, lovi, durea, suntem la adăpost de tragedii și niciodată, dar niciodată singuri. Pentru că singurătatea sună de-a dreptul terifiant, e bu-hu-huuuuu, o, da!

Așadar nu mai știu cum rămâne cu Pygmalion îndrăgostit de statuia lui… El s-a rugat de Afrodita să i-o însuflețească, se îndrăgostise creând-o și și-o dorea vie, frumoasă povestea dar probabil în curând nici copiii nu vor mai vrea să adoarmă cu ea. Azi e …fix pe dos, nu-i așa? S-ar putea chema sindromul-fricii-de-a-simți-cum-se-simte. Sau cam așa ceva.