Ori, ori sau ambele

Acum ori am început eu să tânjesc rău de tot după vorbe frumoase, ori rândurile de mai jos sunt într-adevăr sublimul-absolut…

“Cam tot înaintea primului an de școală, eram vara la bunici. O cățea de-a lor, Molda, fătase sub un pătul. Nimeni nu-i văzuse cățeii. Într-o zi, m-am vârât de-a bușilea până la culcușul lor. Era-ntuneric sub pătul, așa că mai mult pe pipăite am adunat cinci mogâldețe, le-am vârât în traista pe care o adusesem cu mine și-apoi am târât-o cu băgare de seamă în curte, în bătaia soarelui. Mi-am scos fusta și-am așternut-o pe jos, pe urmă, ușor de parc-aș fi umblat cu niște ouă moi, am răsturnat traista. Cinci rostogoale, pufoase, două albe și trei negre, stăteau amestecate-n fața mea, unul peste altul, cum căzuseră din traistă. Nu-ncercau deloc să se așeze în altă formație. Le era bine oricum. M-am culcat pe burtă și am început să mă uit la ei. Nu văzusem niciodată ceva mai frumos. Erau pe cât de lungi pe-atât de lați. M-am uitat în ochii lor, mărgele de-un cenușiu lăptos, de nu știai dacă văd sau nu. Cu ochii lor fără privire, cu capetele care făceau una cu trupul, bulz-urile acelea păreau niște zeități ale bunei-stări și ale mulțumirii de sine. Am căpătat curaj și am luat unul în mâini și l-am întors cu labele în sus. Niște labe ca niște pâinișoare dospite. Vedeam cum îi curge sângele prin niște fire-albastre care brăzdau peisajul fraged alb-rozaliu al burții umflate de lapte. L-am lipit cu burta de pieptul meu și l-am ținut așa, ca-ntr-un extaz. M-a apucat apoi un fel de frenezie, m-am culcat cu fața-n sus și i-am luat pe toți și i-am așezat pe mine, mi-i puneam pe față, mi-i lipeam de urechi. Şi-i sărutam, îi sărutam în neștire. Din când în când, printre rostogoalele pufoase, vedeam petice de cer albastru dintr-un cer fără pată. Mi se părea că până atunci am fost oarbă.”

(Ileana Vulpescu – “Arta conversației”)

Fericirea, nefericirea, prostia, iluziile & alte dandanale

S-a împământenit atât de tare ideea că tot ce e nobil și înălțător și demn de apreciat are de-a face cu angoasa și cu singurătatea încât ferita sfântul să fim veseli. Și sociali.

Fericirea, bucuria sunt banale, triviale, vulgare. De la vulg. Adică fericiți nu-s decât cei mulți și proști  ignoranți. Fericiți cei săraci cu duhul, mai lasă-i în …. nepriceperea și neînțelegerea lor! Cam așa.

Pe de o parte cei cu judecată care nu pot fi decât (vai mama lor de) angoasați, pe de o parte ăia veseli. Care nu pricep nimic și de-aia se bucură. Na, spațiu strâmt, idei puține, n-ai cu ce lupta.

Să lămuresc puțin lucrurile. Fericiți sunt cei care fac multe lucruri. Multe. Foarte multe. Enorm de multe. Fericiți sunt cei care nu se opresc. Fericirea e o artă. Nu-i un clișeu. E fix așa. E un echilibru. E un efort. FERICIREA – E – UN – EFORT. Fericit ești când aștepți toată ziua ca să se încheie ziua și să poți naibii plânge în legea ta, când stai și scurgi totul din tine până la o bucată de noapte și apoi te trezești a doua zi dimineața și vezi că n-ai murit. Și te avânți să mai speri ceva. Fericit ești când la sfârșitul zilei nu stai să faci o dramă din ce n-ai primit. Când alegi să te gândești la ce ai de dat. Fericit ești când după ce ți-ai luat porția de amărăciune, te întorci. Cel mai simplu e să închidem porțile. Înăuntru rămân doar omul și drama. Scrie în cartea de bucate că e impecabil de nobil așa.

Nu știu cum să spun dar mi-am luat porția de dramă cu vârf și îndesat. Știu perfect cum e să mă întreb de un milion de ori într-o singură zi dacă e bine ce fac, știu cum e ca sănătatea unui om să depindă de mine și de fiecare decizie pe care o iau, știu cum e să jonglez cu lucrurile și să le țin în echilibru, știu cum e să încerc, să fac lucrurile prost, să nu-mi iasă, să o iau de la capăt, știu cum e să îmi doresc lucruri și să nu le pot avea. Știu ce gust înspăimântător are singurătatea și știu perfect cum e să nu mă pot întoarce la nimeni pentru un sfat. Știu cum e să mi se întoarcă spatele. Exact în momentul când am cea mai mare nevoie să văd partea ailaltă a corpului. Și știu cum arată așteptarea unor lucruri care nu se vor întâmpla. Știu cum e să nu aud cuvintele de care am nevoie. Și să nu primesc răspunsurile pe care le vreau. Știu. Și lista poate continua…

Și mai știu că e cel puțin ciudat că pot râde și că în majoritatea timpului îmi văd VESELĂ de viața mea. Curat semn de neimplicare. Și de superficialitate. Și de tot ce e mai rău. Mare, mare dandana!

Benessere

Nu am o viață perfect roz (dar cine are?) însă am început să am o viață perfect echilibrată.

Fac lucrurile care îmi plac și cu cine îmi place, cresc doi copii și sunt în permanență încărcată cu energia lor de neoprit, fac zilnic foarte multă mișcare, fac yoga, mănânc corect – unde mai pui că sunt și vegană! – și, foarte important, îmi rezerv timp pentru a mă gândi. Pentru a mă gândi la ceea ce fac și pentru a-mi găsi fericire în ceea ce am.

Tot ceea ce mi se părea absurd și rizibil până cu nu foarte mult timp în urmă a devenit acum o revelație. În loc de medici si specialitati, caut alternative. Și nu mai oscilez demult între Regina Maria, Hilmi, Medsana, Sanador și altele asemenea, ci poate doar între piețe din care m-aș putea aproviziona mai bine cu fructe și legume…

Nu-mi mai sunt străine multe dintre practicile vechi de întreținere a sănătății, fizice și psihice, și privesc, mai nou, cu foarte mare deschidere tot ce se abate de la stilul de viață considerat astăzi normal. Normal pentru simplul motiv că… este al majorității.

Un set de analize făcut recent, din curiozitate, mi-arată o stare perfectă de sănătate. Adio carență de fier, deși toată lumea a fost îngrijorată că voi renunța la carne (iar carnea, chipurile, e motorul sănătății din obraji…) și bine-ați-venit valori în parametri ideali!

Din al meu (nou) punct de vedere, specialitatile medicale s-ar putea foarte bine restrânge într-una singură, dar inversată. O singură specialitate care să fie departe de constatare și tratare și care să aibă ca unic scop educarea. Educarea pentru revenire la simplu și esențial.

Benessere…