Fără marele A

Am aşteptat sfârşitul săptămânii ca să pot scrie ce scriu acum. Să mă pot lăuda, eu una pe mine.

Marți dimineața. O noapte nedormită, doi copii bolnavi. După o altă săptămână de nopți mai mult nedormite şi de boală, dar dusă pe picioare, pentru că aşa îmi place mie să mă încăpățânez, întâi trebuie să îmbrâncim corpul să funcționeze şi dacă nu şi nu, atunci trecem la altceva. Şi am îmbrâncit până ce marți am decis că nu mai e ce îmbrânci deci mergem să vedem unde-i bai. Diagnostic: sinuzită acută şi otită medie la unul, la celălalt pauză, pentru că nu s-a vrut controlat. De unde am decis că dacă are putere să se împotrivească, totuşi nu e aşa bolnav. Pe rețetă, la loc de cinste, antibiotic. Îi explic doctoriței că eu aşa ceva nu dau (chestia asta am mai scris-o aici pe blog  şi o voi mai scrie de fiecare dată când se va întâmpla). Ba să fac bine să-i dau, că e nasol. Plecăm. Iau de la farmacie ce e-n rețetă, mai puțin antibioticul (PENTRU CĂ EU NU LE DAU). Şi de aici începe partea frumoasă. Timpul nu se împarte în zi şi noapte, nu în ore, ci în minute. Când stai şi te uiți la copil să vezi cum merge. Face febră. Îl doare. Plânge. Îi spui să fie tare. Leşini de somn, de grijă. Şi dimineața la cinci te ascunzi în bucătărie şi plângi. Copilului doar i-ai spus să fie tare, ce exemplu ai fi aşa, varză? Ți se pare că nu merge. Că a avut doctorița dreptate. Că de data asta ai să-i dai mizeria aia. Te frămânți. Şi-n toi de sfârşit de lume vine copilul, palid, în pijamale, şi zice: “Nu plânge mami (cine, eu?! eu sunt foarte tare!). Mi-e foame.” Pauză de şoc. ÎI E FOAMEEEE!!! Şi aşa sfârşitul lumii se opreşte brusc, dacă îi e foame înseamnă că poate. Să se facă bine. E pe drumul cel bun şi pe propriile picioare. Mănâncă. Trei guri. Dar e ok față de nimic. Apoi face iar febră. Iar îl doare. Iar plânge. Eu țin iar discursul cu Statu-Palmă-Doare-n-cot şi cu Alioşa nu răceşte, Alioşa se-ncălzeşte, dar mai timid, aşa, parcă n-a trecut destul timp de când mă găsise spălând pe jos cu o găleată de lacrimi. Îi fac aerosoli, îi spun că e un robot şi că aşa se încarcă, doar n-o vrea ca Baymax, dintr-o valiză roşie, el e un super-robot-bărbat, îi pun picături, îl pipăi, trag de el, trag de mine, trag şi de celălalt care dacă tot a auzit de urechi dureroase parcă-parcă are şi el ceva senzații, şi tot aşa până aseară. Când are urechea plină ochi şi ochii plini de lacrimi şi zice că-l doare. Te doare sau te deranjează pentru că se simte altfel? Mă gâdilă. Păi gâdileala nu doare. Dar hai la urgențe, pentru orice eventualitate. Şi pentru că mami clachează. Urgențe. Mi-l aspiră, copilul e palid, mă întreb dacă să mă lansez să-i zic doamnei că eu iau decizii care oripilează lumea medicală. Îi zic. Când o aud spunând că merge bine şi că nici n-ar trebui să mai fie nevoie de o aspirare. Îmi vine să o iau în brațe, să-l iau pe copil în brațe, să mă iau pe mine în brațe!

Morala ar fi că se poate. SE POATE! Nu zic că mereu, dar eu, cu ai mei copii, suntem dovada că în marea majoritate a cazurilor când un doctor consideră că “Aaaa, nu, fără antibiotic clar nu se poate!”, ba da se poate.

WP_20151017_001__1445090245_109.166.132.147~2

Experiment cu duhul sfânt

Am zis să fiu sigură că e totul în regulă înainte să-mi înșir aceste idei. Sau, mai bine să treacă cele șapte zile din vorba aceea cu răcelile care trec în șapte zile, fie că iei, fie că nu iei tratament.

Bun. Au trecut șase. Am pornit-o de duminică. Eu. Copiii erau deja, unul de vineri, unul de sâmbătă. Lor le-am dat antitermice, atunci când împachetările și frecțiile nu mai reușeau nimic. În rest ceai de cimbru, multe sucuri proaspete și răbdare. Le-a fost ok, au dus-o foarte bine, chiar și la episoadele cu mucișori de neoprit și tuse de abia reușeau să doarmă câte o oră legată.

În privința mea însă, n-am făcut nimic. Am făcut febră în fiecare dintre primele patru zile, mi-a curs nasul precum Nilul în perioada inundațiilor, am tușit cât cei mici și cât toți oamenii de pe o rază de o sută de kilometri la un loc și am lăsat toate cuvintele cu iz de bau-bau să-mi intre pe o ureche și să-mi iasă pe cealaltă: Diana, ai gripă, nu e o simplă răceală, ia și tu o pastilă! Nu. Ce crezi, că merge așa, cu duhul sfânt? Nu știu. Dacă nu cu duhul, încerc cu Maria. Te spun tatălui tău, tu nu ești sănătoasă la cap! A, dacă e doar la cap, e bine, eu aveam impresia că e generalizat. Și spune-mă lui tata, doar sunt un copil de cinci ani. Nu m-a spus. Și nici n-a mai insistat, știe deja că atunci când îmi pun ceva în cap, sunt receptivă la orice altceva asemeni unui perete.

N-a fost atât de groaznic pe cât m-aș fi așteptat. Adică au fost momente când mă durea și să-mi țin capul pe pernă sau mi se părea un infern să curăț o țelină pentru supă și a-mi întoarce privirea de la un copil la celălalt era o culme a coordonării minte-ochi, dar per total mă mândresc că am dus-o excelent. Din șase zile în trei am dus și copiii pe afară și n-a trecut zi în care să nu fi făcut puzzle cu ei sau să fi colorat. Cu cititul a fost mai greu, n-aveam voce nici să dau simple directive gen spălați-vă pe dinți, darămite să alternez vocea bestiei cu cea a prințesei, dar uite, a trecut! Ieri am băut bere rece și ce bine a fost, azi am alergat. Șase zile, da? Gripă, da? Cu duhul sfânt, da? Ceea ce era de demonstrat.