Ploaia & oda babelor

Azi, prin parc, pustiu. Noi, câțiva câini și niște pensionari. În rest, ploaie măruntă, vânt, frig, noroi.

Și cum era parcul aproape doar al nostru, zic să profităm. Într-un mod educativ. Am propus să strigăm cât ne țin puterile vocalele, a, e, i, o, u, ă, î. Și am strigat, fiecare după cum a putut, eu insistam cu toate, cei mici se încăpățânau cu primele și într-un final m-am prins și eu că e mai ușor să zbieri a până se aude la periferia Bucureștiului decât un î prelung.

O vreme ne-am distrat așa, apoi îmi vine ideea de-a le spune c-am putea să cântăm (bine, fie, să strigăm) și altceva, gen Plouă, plouă / Babele se ouă. Entuziasmați, s-au pornit. Pe lângă lac s-au oprit din zbierat ca să arunce cu pietre, doar-doar sparg gheața, și, cum eu trecusem pe planul doi, mi-am găsit ca ocupație să discut cu două doamne trecute de a doua tinerețe, ba chiar și de a patra, despre cățelul care se ghemuia la picioarele lor. Păreau asuprite de vremuri, copleșite – de fapt niște acrituri, dar mi-am dat seama prea târziu – și m-am gândit că dacă ar schimba o vorbă cu mine, poate ar mai uita de reumatism și de ranchiunele din tinerețe și s-ar mai înveseli. Și cum vorbeam noi mai mult sau mai puțin însuflețite (eu însuflețită, ele, dragele de ele, păreau a mai avea un pic și-și dădeau duhul sufletul) numai ce mă trezesc cu cei doi împielițați că, plictisiți de gheața care nu se mai spărgea, își amintesc de mine. Și cum am simțit pericolul apropiindu-se, m-am gândit să ne îndepărtăm înainte de a scăpa niște porumbei nu tocmai ai păcii, dar, printr-un complot al sorții potrivnice, în timp ce doamnele comentau din vârful buzelor ce drăguți sunt, vai ce frumușei, în stilul oamenilor care nu suportă copiii, ai mei s-au pornit: Plouă, plouă / Babele se ouă, Plouă, plouă / Babele se ouă, Plouă, plouă / Babele se ouă, Plouă, plouă / Babele se ouă. Și, cum era de așteptat, doamnele n-au gustat gluma. Sau poate li s-a părut amuzantă partea cu ploaia, altfel n-ar fi ieșit prin parc ci și-ar fi ținut cățelul ghemuit pe calorifer, dar sigur nu li s-a părut amuzant să se audă strigate pe nume (sic!). Unde mai pui că, pe vremea lor, copiii știau încă de mici că nu curcile plouate  doamnele în etate ci cu totul alte vietăți se ouă. Pardon, fac ouă. 

WP_20150124_008[1]