Părinți bogați, copii săraci. Și invers.

De la mine de pe geam se vede grădinița Rio. S-au mutat niște prieteni de-ai noștri de acolo și și-au închiriat vila, întâi au fost doi chiriași, apoi unul n-a rezistat concurenței, în timp ce celălalt da. Și a luat el și restul de casă, s-a extins. Mă uit cu admirație de fiecare dată, fie că e Moș Nicolae și montează în curte un cal uriaș, înaripat, făcut din luminițe, fie că e un nene pe-acolo și curăță zăpada cu o lopată, fie că au petreceri, fie că pur și simplu sunt copiii care aleargă, sar și se dau pe tobogane. Și văd dimineața când nu-i nici șapte jumătate părinți lăsându-și prichindeii, apoi seara, spre șapte, luându-i. Și mă gândeam cum micuții de-acolo sunt scoși zilnic de două ori pe-afară, cum merg ei cu autocarul la teatru, la circ sau la alte distracții, cum mănâncă ei cuminți și antrenându-se unii cu alții și micul dejun și fructele de la gustare și prânzul cu supă, indiferent de care, apoi încă o gustare iar seara, curați-educați-hrăniți-culcați-la-prânz, sunt preluați de părinți și duși acasă, de unde probabil nu-i mai scoate nimeni la o tură prin parc și nici nu le mai citește nimeni, doar s-au ocupat doamnele educatoare. Și nici masa de seară nu mai e așa importantă, primește și el ce mănâncă părintele venit stors de la muncă, oricum ce-i în burtică din timpul zilei contează.

Și bag mâna în foc că micuții primesc o extra-porție de desene animate sau de jocuri pe telefon și toată lumea e împăcată. Două-trei ore de petrecut împreună în fiecare zi, cam aici s-a ajuns din excesul de zel al părinților care nu mai lucrează ca să aducă acei bani care-s necesari într-o casă ci ca să se dezvolte, crească, pentru joburi mai bune, cu bani mai mulți, mașini mai mari, vacanțe mai scumpe (și cu bone de sezon angajate). Cam așa arată copilăria copiilor de părinți care muncesc pentru bani mulți. Tot mai mulți. Așa a arătat și copilăria lui Bogdan, până acum vreo trei ani. Îl lăsam dimineața, îl luam seara. Se ocupa grădinița să facă el înot, engleză, să meargă la teatru. Seara noi eram sfârșiți, puneam CD-ul cu Cars și adormeam când Bucșă și Fulger zburau spre Tokyo, rar mai prindeam și cursa și anihilarea lui “Torque” Redline. Mă lăudam la serviciu că-mi port copilul la o grădiniță montessori, că au mâncare bio, că-i scoate mult pe afară. În weekend-uri încercam să recuperăm, să ne revanșăm, luam jucării peste jucării, suplineam timpul pierdut cu lucruri. Se chema că suntem o familie și că avem o viață.

Și mă uitam azi la copila (nepoata) lui tanti care vinde în față la Mega verdeață. Stătea acolo și avea un carnețel și un creion bont și scria niște litere și încropise și o păpușică. Și era luminoasă la față iar eu uitându-mă la ea, mă întrebam ce va mânca la prânz. Va lua mamaie probabil o pâine și niște parizer și îi va face o tartină și i-o va pune pe o foaie ruptă din carnețel. Da, s-ar zice că vai, sărăcuța de ea, nu are o viață. Probabil va crește să fie… o florăreasă. Poate. Una care nu va fi prețuită de un bărbat galant, chiar de-ar aduce pe undeva cu Eliza Doolittle. Copila va fi luată de unul care sigur nu s-ar pricepe să o iubească dar clar să o bată. Și așa, uitându-mă la ea, uitându-mă și la mamaie care stătea lângă ea, nu știu cum o parte din mine s-a gândit că un bilanț făcut mult mai târziu, când poate va vinde și ea, tot ca mamaie, verdeață, va zice că tot ce a făcut la viața ei a fost să poarte copii și să nască și să se tot împiedice în copiii aceia în timp ce lega sau buchete de flori sau mănunchiuri de pătrunjel, iar copiii la rândul lor s-au tot împiedicat printre oamenii care au tot venit, au cerut câte ceva, au plătit și au plecat, apoi că s-a certat cu rudele, că s-au împăcat, apoi iar s-au certat, că s-au dat afară din casă apoi s-au primit la loc și așa, cu chiu cu vai, zi de zi, și-a trăit (și și-au trăit) o viață. O viață ba în frig, ba în prea multă căldură, cu țevi sparte, cu tencuieli coșcovite, o viață cu oameni poate buni, poate răi, poate urâți, poate frumoși, poate neciopliți sau poate cât de cât atenți, dar totuși oameni. Vii. O familie. Un bilanț bogat, zic eu. Și măcar mai plin și mai uman decât cel al unui copil crescut câte nouă ore pe zi în grădinițe particulare apoi în școală particulară cu after school cu mese asigurate apoi în facultate particulară și apoi direct prin sânul vreunei multinaționale.

***

E un scenariu cam în alb și negru, știu. Dar parcă tot ne trage de mânecă și întreabă dacă nu cumva trăim (TRĂIM?) tot mai însingurați și într-o lume tot mai dezechilibrată…

Cu ochii în zare

Mă uitam astăzi, a treia zi consecutiv, la doi bunici. De la a întoarce pagina unei reviste pâna la a fi în preajma nepotului care-i precum un mic vârtej, totul se face în tihnă. Dimineața îi vad împreună pe verandă, așezați la masa și privind liniștiți în zare. Apoi îi văd plimbându-se agale pe micuțul drum ce coboară printre vile. Ne adunăm și noi, bunicul face glume jucăuș, bunica, o prezență reconfortantă, ne privește liniștită, mai întreabă câte ceva, mai poveșteste ceva ce a văzut la televizor. Sunt liniștiți, sunt împăcați. Sunt, cred, dintre cei mulțumiți de viața pe care au trait-o.

Sunt amuzați să ne vadă zburdalnici, tineri, zăpăciți. Nu dau sfaturi având atitudinea omului care a văzut multe la viața lui, nu ridică din sprâncene, nu gândesc că pe vremea lor era mai bine, nu vorbesc ca să marcheze momentul, nu tânjesc după atenție. Sunt piesa care dă echilibru. Îmi imaginez că atunci când au privirea pierdută în zare, gândurile lor sunt precum norii cei pufoși. Trec, se adună, merg firesc în directia vântului…

Nu citesc în privirea lor regrete, nu văd gânduri ce nu le dau pace, nu simt zbatere sau frică pentru timpul care a mai rămas.

Probabil măsura unei vieți de om e dată de felul în care privește zarea…

Copy-paste

copy-paste1Cineva pe nume Maria a scris textul de mai jos, eu una am râs… și-am râs… și-am râs!!! (Mulțumiri Cinderellei!)

Gloriosul sentiment al maternităţii

Scriu de pe budă. Aici m-am refugiat ca să am o clipă de linişte. Fiu-miu ăl mare vânează dragoni prin casă iar pe aia mică am culcat-o, dar tot o mai aud prin perete. Îi ies dinţii. Trebuia să mă ascund. Am minţit că-mi vine pişu şi m-am încuiat frumuşel în baie. Da, domnilor, de când sunt mamă mint. Mint de sting, de dimineaţa până seara. Asta am ajuns. Mint de îngheaţă apele. Mint cu neruşinare. Mint fără să clipesc.
<< Ce carne-i asta ? >>, întreabă strâmbând din nas vajnicul vânător de dragoni (până mai ieri şi vulpi, dar a văzut unele drăguţe pe Animal Planet şi nu-l mai lasă inima să le ucidă). N-am petrecut decât vreo oră jumate în aburi şi miros de ceapă ca să-i gătesc sănătos, şi prin urmare nu-s tâmpită să-i spun că-s ficăţei. << De viţel, iubire >>, mă aud gângurind tandru. Expresia de pe chipul odorului, deşi încă sceptică, se mai relaxează puţin. Ia două guri, fără să le scuipe. Mă simt victorioasă la modul suprem. Sunt zile în care îmi vine să-i îndes spanacul şi pe urechi, când văd cu câtă scârbă râmează prin el, lopătându-l cu lingura dintr-o parte într-alta a farfuriei şi desenând în el fortificaţii imaginare.
Mint că am mult de lucru la o traducere urgentă doar ca să pot citi presa, să rămân şi eu la curent cu ce se mai întâmplă prin lume. Mint că îmi place să merg la cumpărături, şi fac aprovizionarea de trei ori pe săptămână, numai pentru şansa de a ieşi din casă. Liberă.
Şi apoi nu doar că mint. Am ajuns să mă ascund, ca drogaţii, cum nici de maică-mea nu mă ascundeam, ca să pot lua şi eu o gură de ciocolată. Cum aude fiu-miu fojgăit de celofane, cum apare şi mă interoghează : << Ce ai acolo ? >> Îl văd cum îi sclipesc ochii, cum simte în nări mirosul de dulce (în caz că nu v-aţi prins încă, toţi copiii de cinci ani sunt sugar junkies absoluţi, capabili de violenţe extreme pentru orice soi de jeg zaharat gelatinos sau crocant, cu cât mai sinistru colorat cu atât mai bine.) Acum m-am ascuns în WC ca să vă pot scrie vouă. Am dat drumul la ventilator, în felul ăsta nu mai aud decibelii chiţcăicioşi ai fiică-mii, din dormitor. Şi ce dacă stau pe budă în aburi insalubri?
[…] Stau cu izmenele în vine şi laptopul în poală şi uit de mine. Ah, cât e de bine! Mă fură visarea…
Aud valurile clipocind şi spărgându-se de nisipul alb al unei plaje însorite şi pustii, mă văd pe mine din nou bronzată şi suplă, călare pe bărbată-miu…. preţ de o secundă. Uşa se zguduie de bufnituri violente şi bietul meu soţ, îngenunchiat şi la capătul nervilor, mă imploră să ies, că îl doare pe fiu-miu burta şi vrea neapărat lipsa mare. Nenorocita de mine, cad în capcană. Ies. Inocentă, micuţa făptură masculină se aşează pe tron, se bălăbăne vreo două zecimi de secundă după care  decretează că nu, de fapt nu-i vine caca, a avut doar o picătură de pişi. Ei aş, crezi că nu te cunosc, mişelule? Ai vrut să ştii ce fac acolo înăuntru. Mi-ai mirosit ascunzătoarea, prădător mic de stepă şi ţi-ai zis, cum, să stea mama 5 minute liniştită fără să o pot tortura?  Fără să-i procur dulcele infarct de toate zilele? Aşa ceva nu se poate, ia să remediem noi situaţia.  Bine, bine, lasă. Data viitoare nu mai pun eu botul la vrăjeală, să ştii.
[…] Să vedeţi ce ingeniozitate am dezvoltat pentru a putea face dragoste. Copiii mişună peste tot. Dormitorul a devenit camera ei. Camera copiilor a devenit camera lui. Nouă ne mai rămâne numai sufrageria, care are geam la uşă şi e plină ochi de jucării. Deci, dacă nu ne scrântim picioarele până acolo, din când în când mai ajungem şi la pat. Sau mai bine zis, cădem pe el. Laţi. De oboseală. Uneori, în serile noastre magice, în stările noastre de graţie şi extaz, reuşim chiar să articulăm şi câteva cuvinte de amor : << Ai pus biberonul la vaporizat ? >> << Îhîîî >> << Dă telecomanda >>. Ulterior, se aud sforăituri. A mai existat la un moment dat şi varianta bucătărie (baia e prea mică ca să faci orice acolo în afară de ceea ce fac eu acum), dar ne-am dat seama că momentan fundul meu e prea lat ca să mai încapă între vaporizator, chiuvetă, încălzitorul de sticle, plită şi coşul de fructe. Plus că oriunde te aşezi te lipeşti de ceva care seamănă dubios de mult a mâncare regurgitată. Şi asta numai de la unul dintre ţânci, întâiul meu născut. Cea mică nu are încă un an şi e hrănită cu linguriţa în altă parte, într-un scăunel special care îi dă aerul unui monarh absolut şi incorporează mai multă tehnologie decât tot Star Trek la un loc.
Că veni vorba şi de hrănitul ei, ce experienţă înălţătoare! Îmi înalţă de fiecare dată tensiunea. Îmi creşte inima. Muşchiul cardiac mi se dilată la propriu. Cu palpitaţii. Ah, cum aş putea să-l descriu?
Hrănitul ei e ca şi cum ai încerca să hrăneşti un ventilator cu cap mobil care vizionează un meci de tenis, împroşcând pretutindeni cu piureul. Peretele din lateral a cunoscut deja şfichiuitura virulentă a perelor cu cereale, iar cel din spatele televizorului îmbrăţişarea fină  şi pufoasă a grisului cu lapte. Arată superb cu bulinuţe, e tocmai ce-mi doream. Cum ziceam, n-are un an încă, dar nu vă iluzionaţi, copiii de astăzi sunt inteligenţi.
A mea a dezvoltat multiple strategii de refuz al mâncării, preferata mea absolută fiind de departe strategia de tip “hârciog”. Acceptă linguriţa, îşi umple gura cu mâncare, se face că înghite, dar, în realitate, stochează totul în obraji. Iar când  ţi-e lumea mai dragă te trezeşti dintre buze cu o cascadă de mâncare molfăită de mai mare frumuseţea. Evident, exact în acest moment în care totul ameninţă să se prelingă pe scaun şi să umple toată tapiţeria, apare şi fiu-miu cu o falcă în cer şi una în pământ, răcnind ca un apucat de streche, de parcă toţi dracii iadului ar fi pe urma lui.
Eu:  << Ce e, mami, ce-i? Ce s-a-ntâmplat?”
El:  << Nu pot să deschid astaaaaaaa….. !!!” (plânsete sufocate).
Respir adânc şi mă rog să nu pocnească nici de data asta vena care-mi palpită furibund în creier.  Iată, mă gândesc, încă o zi în care mi-am pus nervii la pilit. Bine ar fi fost de erau din titan. Faptul că lumea supravieţuieşte ca să se mai bucure şi de nepoţi, este pentru mine un miracol inexplicabil…
Şi uite încă ceva care sfidează logica. Continui să fiu amorezată de copiii mei. Pain is so close to pleasure, as they say… Să nu mă ţii mai mult de trei ore departe de balamucul ăsta, că mă podideşte dorul, plânsul sau panica. Apăs pe acceleraţie, fug cu paporniţele în sus pe deal, fluturându-mi în spate fularul ce stă să cadă, sau plătesc 15 euro pe taxiu numai ca să ajung mai repede acasă la chinuitoarele mele iubiri. (Deşi intrând pe uşă regret deja că nu m-am mutat în Noua Zeelandă să mă apuc de pescuit solitar…)
Se mai îndoieşte cineva de masochismul femeii ?

Buni la casa omului

Da, multă dreptate are cine-a zis că sunt buni copiii la casa omului!

Mai jos, două exemple elocvente:

# 1

Cel mic, de-a bușilea în fundul gol, Bogdan în urmărirea lui, entuziasmat de cât de dulcic este. Exclamații de genul este un bebelușic dubiniiiiic, este miiiiic, căcăliiiiiic, și tot așa până la are un curuliiiic miiiic, de maimuțiiiic! Eu, amuzată, repet partea cu “curulic mic”, de “maimuțic”. La care Bogdan, la fel de entuziasmat, îmi flatează frumusețea cu: Iar tu mamiiiii, tu ai un *** (cuvântul nediminutivat, știți voi…) de gorilăăăăăăăăăă!!!!

… am râs cu lacrimi minute în șir!!!

# 2

În taxi. Bogdan (transformat prin puterea marker-ului în klingonian) se scobește în nas. Râde și-mi spune cât de bun este. Cu drag mă întreabă dacă vreau… să-mi dea și mie… (!!!)

buni-la-casa-omului1
Mai este ceva de spus?

Problema șosetelor

Noi avem o problemă cu șosetele. Dacă suntem undeva, ne întâlnim cu cineva iar acel cineva spune nu veniți până la noi? – noi, în mod obligatoriu, refuzăm. Vizită programată, da, e ok, dar pe nepregătite, în niciun caz. Pe motiv de șosete.

Am ajuns să purtăm, fără probleme, una albă și una neagră. Suntem cei la care a găsi în același timp una maro și una violet reprezintă o apoteoză a norocului! Aproape le considerăm pereche…

Iar dacă lucrurile erau deja complicate, ei bine s-au complicat și mai mult… Ne apropiem vertiginos de momentul la care vom ieși cu una da, una nu – măcar la un picior să ne fie cald!

De ce spun asta? Păi suntem la faza la care până să ne tragem una, cealaltă – oricare ar fi ea – este deja în gura câinelui. Are un senzor special pentru șosete, toate-i plac. Nu face nicio distincție între curată / murdară, de lână / de mătase, mică / mare…

Și în tot acest balamuc, o singură persoană vede partea amuzantă. Cel mic.

problema-sosetelor1   problema-sosetelor2

problema-sosetelor3   problema-sosetelor4

Probabil pentru că este singurul din familie ce (încă) mai are șosetele pereche… :-)))

Din mamă-n fiică

Am crescut printre teancuri de reviste Burda, coli galbene de tipare, coli albe pe care, înțepând cu un ac, copiam linii punctate verzi, roșii. Am crescut printre materiale vaporoase, elastice, înflorate sau uni, materiale ce erau măsurate, tăiate, potrivite, înțepate cu bolduri cu capete colorate… Am notat măsuri așa cum le dicta centimetrul, am stat cuminte și urmărit probe, apoi retușuri…

De la bunica și surfilatul fiecărei cârpe de praf la mama care nu se dădea în lături de la niciun tipar, fie el cu nenumărate pense, cute sau cu revere elaborate, am văzut cum se face.

Rapid, pentru a servi casei. Cu migală, pentru a face pe cineva fericit. Da, mașinile de cusut au fost parte din familie…

Mașina bunicii era grea și rece, încastrată într-o masă de lemn. Era nevoie de doi oameni pentru a o muta din loc la curățeniile de primăvară și de toamnă. Neagră și neprietenoasă, nu am reușit niciodată să o fac să mă asculte. Roata pe care trebuia să o învârt simultan cu balansarea piciorului pe pedala din metal negru înflorat îmi depășea fără drept de apel puterea de coordonare… Ani mai târziu, nefolosită fiind și aflând cât de scumpe sunt mașinile de felul ei, am încercat să o vindem. Doar că  era Zinger și nu Singer… iar viața a mers înainte.

din-mama-in-fiica1

Mașina mamei era una gri. Precisă și disciplinată. A fost unul dintre modelele propuse de Husqvarna prin anii ’90. O cumpărase de la un prieten de familie, pe-atunci alegerile erau limitate, nu exista on-line-ul cu tot felul de magazine de electrocasnice, promoții la electrocasnice, oferte, discount-uri și alte asemenea… Dar își făcea treaba excelent! O chinuiam rău de tot în absența mamei… În timp ce ea cosea taioare sau rochii și o calibra pentru a scoate la iveală miracolul ascuns în bucata fină de material, eu îi testam anduranța trecând cu piciorușul peste porțiuni cu cusături duble sau trasând zone de “broderie” multicoloră peste buzunare aplicate. Mă ajuta să-mi încropesc fuste din rochii tăiate și să-mi strâmtez absolut toate perechile de blugi până la faza la care cu chiu-cu-vai mai reușeam să mi le mai trag pe mine…

Această pasiune (obsesie?! :-)) a mea a prins aripi în momentul în care am primit o mașină de cusut doar pentru mine. A mea și doar a mea. Tot Husqvarna, dar din plastic, simplu de folosit, cu o pedală care pornea mașina printr-o simplă apăsare. Doar pedala mi-a rămas aici în București, mașina am trimis-o acasă la tata din lipsă de spațiu, de timp… Pedala cu cablul ei, ca un cordon ombilical ce păstrează viu fluxul de energie ce a trecut de la bunica la mama, apoi la mine…

din-mama-in-fiica2

Dacă ar fi să am o fiică, i-aș arăta și ei cum se face… Mașina mea va fi peste ani precum Zinger-ul bunicii, un animal preistoric într-o lume a aparatelor menite să facă lucrurile să se întâmple ușor, comod, practic. Plină de praf, va rămâne o amintire și atât, facând loc unei surate mai tinere, mergând cu-n pas reglabil și atingând, precum un ghepard în viteză, 1500 de împunsături pe minut, cu nenumărate programe de bază incluse…

din-mama-in-fiica3

Mașini. Pentru oameni… Pentru cei pasionați.

(Articol scris pentru Spring SuperBlog 2013)

La bine și la rău

Media mesajelor pe care ni le trimitem zilnic este de n+1. Niciodată mai puține. De la ce trebuie să cumpăr la mai avem apă?, de la vezi că plouă la vino să ne iei cu mașina, avem multe sacoșe de cumpărături, de la mi-a intrat salariul la ai reușit să plătești rata?, de la în cât timp ajungi, comand deja pizza? la ia-mi un pachet de țigări, de la gata, nu mai pot, ne despărțim la … te iubesc.

Am în minte primăvara ploioasă când ne-am cunoscut. Ultimul examen, ultima zvâcnire a unei sesiuni mai grele ca oricând. Obosită de nenumăratele pagini ale unor catastife reci, abia părăsită de un băiat, neîmpăcată cu ce am făcut și nemulțumită gândindu-mă la ceea ce aveam de făcut, singură într-o lume devenită brusc prea mare, departe de casă și totuși nedorind echilibrul celor apropiați, am ajuns, purtată de val, în subsolul plin de fum care-mi părea pe-atunci centrul universului. Ciudat că în acea seară nu aveam chef să stau, am băut ceva cu gândul aiurea, am fumat distrată, lăsând la o parte obrăznicia și afectarea gesturilor… nu, nu aveam nimic din dispoziția obișnuită, m-am pornit spre ieșire… Dar m-am întors.

Brusc euforică, cu pupilele dilatate, am mai cumpărat un pachet de țigări, mi-am mai cumpărat ceva de băut… Simțeam ceva ce nu mai trăisem până atunci, o încordare de animal pregătit să atace, luciditate și sânge rece îmbinate cu vertij, emoție copleșitoare, dureroasă fericire… și totuși nimic altceva decât firescul lucrurilor…

Nu știu câți pot spune, uitându-se în urmă, da, am știut. Ei bine noi am știut. Am trăit din plin acel moment despre care se scrie în poveștile de dragoste, în scrisorile poeților, acel moment când nu mai are importanță dacă ceva este alb sau dacă este negru, când nu mai contează nimic din ceea ce, cu superficialitate, am știut. Momentul 0.

Într-un firesc al lucrurilor am schimbat primele vorbe. TU: am și eu șapcă din asta. EU:… (mută de încântare). TU: cum te cheamă măi fată? EU: de trei săptămâni te caut (ți-am explicat apoi că te văzusem cu trei săptămâni în urmă, în același loc. Cu o fată, dar… mai conta?! Știam doar că TU ești alesul…)

La scurt timp ne-am mutat împreună. Într-o cameră de cămin, dar nici gândacii, nici mirosurile de la ghena de la capătul culoarului, nimic n-a mai contat… Într-un an ne-am căsătorit. Ne-am mutat într-un apartament nemobilat, am dormit pe o saltea de 1 m pe 2 așezată direct pe linoleum, ne-am luat o pisică părăsită… am mers la campionate de fotbal mai mult decât în vacanțe, am mâncat dovlecel copt cu secretul gustului presărat pe el… am cumpărat trandafiri, am petrecut nenumărate nopți albe îmbătați de dragoste… ne-am schimbat serviciile, am început să avem bani, ne-am renovat casa, ne-am cumpărat o mașină second-hand, apoi una nouă, ne-am schimbat din nou serviciile… ne-am schimbat și noi, iubirea cu nopți albe s-a transformat în menaj(erie) cu nopți nedormite, lacrimi de crocodil, nervi, vorbe spuse pe negândite sau prea mult gândite, războaie cu mult sânge, venin… și gânduri radicale.

La bine și la rău, mai mult bine decât rău, mai mult rău decât bine… Am plecat de unde am plecat, am ajuns unde am ajuns, am spus stop de mii de ori, dar tot de-atâtea ori ne-am întors din drum. Povestea noastră este în mod cert una obișnuită. Cei care nu vor să recunoască sau n-au iubit, sau mint. Cât despre noi… cred că e bine că acel am știut de-acum 9 ani ne-ajută să putem spune mereu: to be continued

***

Aceasta este a doua dintre scrierile mele de dragoste de pe acest blog. Atunci când se vor strânge mai multe, vom publica și noi poate o carte…

la-bine-si-la-rau1   Nemira Logo nou_negru
(Articol scris pentru Spring SuperBlog 2013.
Orice asemănare cu personaje reale este absolut întâmplătoare! :-p)

Wishful thinking

Avem doi baieti. Amandoi au “culorile” mele: ochii verzi si parul saten. Daca vom avea vreodata o fata, sunt sanse foarte mari sa arate asa:

Wishful-thinking1
Nu vom exagera cu pieptanatul. Si nu o vom transforma intr-o mica zana, diafana si imaculata, de dimineata pana seara…
Wishful-thinking2

Ne dorim sa ne sfideze. Nu suntem nici pe departe niste parinti perfecti, deci orice (ne-)ar face, va fi pe buna dreptate.

Wishful-thinking3

 

Da, este Merida din Brave. BRAVE.

… just go with the flow!

Planuri. Rezervarea concediului din iulie-august o facem cel târziu la sfârșitul lunii martie. În fiecare an. Mai nou, plănuim să ne mutăm într-o casă. Mai mare și aproape de pământ. Ne gândim la cum va fi odată ce bona ne va ajuta cu cei mici. În fiecare weekend avem un orar al ieșirilor și întâlnirilor. Ne gândim ce vom mânca la cină. Avem timp de cumpărături și să gătim sau… comandăm? Ce facem? … Cumpărături, ieșiri, întâlniri, serviciu, spălat pe dinți, spălat geamurile, toate se leagă între ele.

Rutina noastră zilnică este compusă dintr-un șir de avem de făcut asta, asta și asta. Ne dă un sentiment de confort să avem un plan al zilei. Și să-l urmăm. Facem ceea ce este de făcut, până să terminăm un lucru deja ne gândim la ce urmează să facem în continuare și tot așa până în pragul somnului, când gândul ne zboară la ziua de mâine, la ce va fi de-acum înainte și … într-o viață viitoare.

Dați însă peste cap de soarele din aceste ultime două zile, nu am făcut nimic din ceea ce era “pe listă”, ci ne-am petrecut mai toată ziua prin parc sau printre tarabe cu mărțișoare și flori… apoi seara pur și simplu am stat pe covor, fără a organiza vreo joacă, fără a ne gândi la ceva anume, calmi și împăcați, într-un minunat dolce far niente.

Concluzia?

Go with the flow. Go with the flood ;-). Just go!