Câte bordeie atâtea obiceie

“Câte capete atâtea păreri”, “câte bordeie atâtea obiceie” sau câți copii, atâtea apucături.

Cel mare: cât a fost mic, toată ziua ne-o petreceam în bucătărie. Dimineața, în timp ce eu curățam ba un morcov, ba un cartof, ba storceam o portocală ba striveam o banană, el se juca pe jos. Cu mașinuțe împinse pe sub masă, pe sub dulap, pe după frigider, apoi, pentru variație, cu punga de făină, cu cea de mălai, apoi cu telul, cu strecurătoarea și, cel mai încântător, cu mixerul! Despre el, pot spune că a crescut atașat mobilierului de bucatarie. De fapt, mai corect ar fi să spun că a crescut ÎN mobilierul de bucătărie! La propriu. Cine venea pe la noi acum vreo trei-patru ani știa că sertarul cel mare, de jos, folosește pe post de scaun de masă, loc de joacă, depozit de jucării dar nu numai și apoi iar, de la capăt, aceeași secvență: scaun de masă iar restul mobilei pe post de șevalet, loc de joacă împărțind frățește cu mine toate ustensilele de bucătărie și, apoi, cufăr pentru comori. “Comori” pe care le descopeream eu mai târziu, aranjate într-o logică ce mie îmi scăpa. Și care, de altfel,  îmi va scăpa mereu…

Cel mic: de cum a învățat să se cațere… avem mereu lumină în casă. Stă doar pe canapele. Dar nu pe canapele precum noi, oamenii cei mari, mai mult sau mai puțin tolăniți și într-o mare dragoste de-a nu face nimic, ci cocoțat, sus, pe spătar, în picioare, lipit de perete precum omul-păianjen, lipsit de frica de-a nu putea ajunge cu degetele la ținta stabilită clar: întrerupatorul! Zi, noapte, nu contează, lumină să fie! Iar dacă cineva îndrăznește să o stingă, e vai și amar…

Dar nu stă nimeni să se supere și cresc copiii mei, cresc! Cu… Arabesque! :-D

Pizza. Nimic mai simplu.

Copiii mei adoră pizza. Nimic nou, cui nu-i place?

Și le-o prepar în două variante, astfel:

- 1 -

Ca la carte, însemnând așa;

- 500 de grame de făină. Integrală. Ecologică. Ideal spelta,

- 250 de mililitri de apă călduță – nici prea prea, nici foarte-foarte,

- drojdie, cât o nucă,

- 5-6 linguri de ulei de măsline,

- sare – roz, neapărat din cea roz!,

- busuioc, uscat.

Aluat frământat într-o bilă și lăsat la frigider pentru jumătate de oră sau chiar trei sferturi, dacă nu lucrez sub presiunea timpului. Timp având la mine forma celor patru ochi care sunt mereu pe mine, a celor patru mâini care deschid, trag, se agață și a celor două corpușoare ale căror burtici așteaptă nerăbdătoare să fie umplute…

Aluatul apoi scos, presat, modelat și mai mult sau mai puțin frumos așezat pe foaia de copt.

Sos: roșii bine-bine coapte, curățate sau nu de coajă, mixate cu busuioc, cimbru, sare, piper și boia. Dulce.

Topping? Minim. Blatul și sosul fac pizza, vă rog, nu-mi spuneți altceva!

Succes garantat.

- 2-

Folosind soluții de back-up, așa:

(Încep prepararea ei încă din parc.)

– “Mama, vreau pizza azi” (și vine și vocea din fundal: “Pi-ta, pi-ta, ma-mi, pi-ta!”)

– “Mâine, dragostea mea, am uitat ieri să iau făină…”

– “Ba nuuuuuu, vreau aaaaaazi!!!!” (și vine iar vocea din fundal, acum direct pusă pe chițăială…)

N-am timp pentru toate. Să mai stau și-o oră la tobogane în parc, apoi să trec să cumpăr și făină, apoi să aștept aluatul să “crească” la frigider, apoi să devină blat crocant la cuptor… (azi) pur și simplu timp nu am.

Am însă telefon și locuiesc în patria pizzei livrate la domiciliu. Livrare rapidă, blat la alegere, topping la alegere, sos la alegere, desert la alegere, băutură la alegere, reducere, plata cu cardul, curier amabil, pliant promoțional… pot cere oare mai mult?!

Comand pizza deci, ca o a doua “variantă de preparare”. Și mă pregătesc pentru avalanșa de întrebări ce obligatoriu va urma: “Mama, dar pizza ta de ce nu e perfect rotundă?”, “Mama, dar pizza ta de n-o scoți în cutie?”, “Mama, dar ție de ce-ți ia atât de mult timp să o faci?”, “Mama, dar mâine mai faci una tot așa?”… :-D

image