ABC-ul recomandărilor medicale. Antibiotic. Biberon. Cezariană (partea I)

Partea I – ANTIBIOTICUL

Acum zece ani, am fost la un pas de a rămâne surdă. Totul a pornit cu o otită ce părea ușor de “tratat” cu antibiotice, otită ce a degenerat astfel încât după trei săptămâni de eritromicine-oxaciline-peniciline alternate după bunul plac al medicului la care mă tot duceam, aveam ambele urechi atât de infectate încât, la vizita pe care am făcut-o altui medic, mi s-a spus că timpane sunt atinse și că sunt șanse mari ca, pe la 40 de ani, să port aparat auditiv. Cu tot tragismul constatărilor și negrul previziunilor, cert este că după o lună de chinuri și antibiotice care mi-au dat organismul peste cap pentru o bună perioadă de timp, otita buclucașă a fost învinsă simplu și rapid de către o doctoriță ce studiase în Olanda, ei bine ea, prin aspirări și pansamente locale îmbibate cu niște soluții divers colorate, combinate cu un anti-alergic care la acea vreme era ceva complet nou pe piața de medicamente din România, m-a făcut bine.

De-atunci și până în ziua de azi, nu am mai luat niciodată antibiotic, pentru nimic. Mai mult de atât, cu răbdare și păstrând o atitudine rezervată vis-a-vis de recomandările medicilor, cu două excepții (dictate de rezultatul la analize făcute ad-hoc) am reușit să-mi țin și copiii departe de antibiotice, deși de fiecare dată ne sunt prescrise la modul imperativ.

Iar pentru că la noi a mers fără, mă tot întreb de ce mai toți părinții dau antibiotic pentru roșu în gât, pentru tuse, pentru nasul care curge… Dau acum și iar dau peste câteva săptămâni, tot așa, un cerc din care nu mai ies, timp în care se uită șocați la noi, cum bem apa direct de la frigider, cum mâncăm înghețată, cum umblăm cu capul descoperit când sunt 5 grade afară sau stăm în hanorac atunci când toată lumea poartă geacă…

Într-o primă fază, am fost tentată să dau vina pe medici, vai-vai cum recomandă ei antibiotic fără să clipească măcar, cum ascultă ei ascultă copilul la plămâni, se uită la mucul gălbui ieșit victorios din nas, mai o privire la gâtul inflmat și gata, e clar nevoie de antibiotic! Dacă face și febră, păi nici nu se mai discută, nu tu exsudat, nu tu antibiogramă, nu nimic, direct rețeta!

Apoi însă, tot studiind “fenomenul” printre alți părinți ca noi, am realizat că asta se vrea, că părinții nu îi mai pun copilului șosete cu oțet, că rar copilul mai este lăsat să doarmă atunci când are febră, că paracetamolul lipsește din dulap pentru că este mai confortabil pentru psihicul părintelui să lovească răul din rădăcină dând direct antibiotic, că infecție bacteriană și infecție virală au devenit sinonime nu (neapărat) pentru că medicul se grăbește ci pentru că părintele nu mai vrea să piardă timpul cu o analiză sau așteptând să vadă cum și încotro evoluează ostilitățile…

Puțini acceptă faptul că febra este felul corpului de a se lua la trântă cu boala, puțini știu că tusea nu este o problemă în sine ci doar un mecanism de apărare…

De ce scriu aceste rânduri? E simplu: în ultimele două săptămâni, ni s-a recomandat de tot atâtea ori să le dăm copiilor antibiotic. Ca de obicei, am ignorat 80% din pomelnicul din rețetă și le-am dat copiilor pilule homeopate, siropuri de plante, le-am pus șosete cu oțet, am lăsat nasul să curgă nestingherit în timp ce alții-și conectează copilul la aspirator, am pus câte-un supozitor cu paracetamol, celui mic i-am făcut niște aerosoli iar printre episoadele de febră ne-am jucat pe afară…

1 2

4 3

Dap, iar nu le-am dat antibiotic și uite că sunt bine-sănătoși! Ca de fiecare dată de altfel…

(urmează Biberonul și Cezariana)