Noua dezordine mondială

Îi spuneam lui tata, cândva prin toamnă, că eu am ajuns la concluzia că femeia nu trebuie să muncească. Că trebuie să cânte, să danseze, să scrie, să citească, să viseze, să zburde, să buiecească. Citit în stele, semne prevestitoare, ceai, psihanaliză, sarmale, goblen, poezie, voodoo, pictură, asamblat zgârie nori din cartoane, orice poate să o preocupe dintre cele 64 de arte (65, acum cu arta sarmalei), doar să nu-și irosească tot ce o face femeie spălându-și creierul în orice (in)activitate repetitivă și-nţepenită cu ziua-ntr-un scaun. Să aibă copii, să-i înveţe să fie liberi, să le arate ce-i BUCURIA (cu litere mari). Să le dea timpul ei, cât mai mult, să-i iubească. A râs tata și-a spus că dacă mă prezint cu discursul ăsta în faţa unei adunări de femei (pentru că numai femeile știu cât de anevoios a fost să ajungă bărbaţi) am toate șansele să fiu linșată. Am, da. Însă discursul rămâne valabil și-l voi susţine, râzând din toată inima, în orice context și la orice adunare. (și-acum să mă întorc la ce făceam, pictură pe coji din fructe și-arhitectură transversală)