Despre diplome, schimbare & drumul meu spre ele

Nu sunt omul evenimentelor. Nu particip la petrecerile cu firma, nu merg în team-building-uri. În general vorbind, nu-mi place nimic din ceea ce este menit să aducă oamenii împreună pentru discursuri, aperitive suedeze, cafele și bla-bla-uri. Pentru simplul motiv că mă obosește chiar și gândul de a trebui, prin forța împrejurărilor, să par interesantă, să ies în evidență, să emit idei epocale.

Acum mai bine de o săptămână, confirmasem că particip la gala de premiere a finaliștilor SpringSuper Blog. Nu am mai mers, deși îmi petrecusem jumătate din ziua anterioară la deparazitare – a se citi înfrumusețare – special pentru a merge și străluci printre cei mai buni. În același stil și cu același entuziasm trecător, zilele trecute am răspuns la o invitație de a participa la festivitatea de premiere a blogger-ilor care au scris articole referitoare la violența împotriva copiilor… cu toate acestea, dimineață, când V. m-a întrebat la ce oră începe, am mormăit că e la 10,30, dar că nu știu dacă merg. A fost un duș rece să-l aud spunând: În stilul ăsta, nu mai ajungi niciodată…

Deci…
8,30 – l-am grăbit pe B. cu masa, l-am îmbrăcat pe fugă și am pornit spre grădiniță.
9 – pe drum, și-a exprimat dorința de a cumpăra flori pentru educatoare. N-aveam niciun sfanț așa că am fugit de mânuță la bancomat, apoi ne-am întors… Hai să alegem. Iau 9 fire, făcusem un calcul aproximativ al doamnelor de la grădiniță, de la cea care-i primește dimineața până la doamna de la bucătărie. Dau să plătesc, când îmi spune că pentru educatoare vrea una diferită… și alege un boboc de lalea violet. Pe de-o parte încântată de alegerea lui, pe de-o parte cu ochii pe ceas, plătesc, reamintindu-i cu drăgălășenie că ne cam grăbim.
9,10 – încă pe drum. Între două fluturări de floare, îmi cânta lent un cântecel cu iepurașul de paște… Avansam în ritmul melodiei…

in-stilul-asta1 in-stilul-asta2

9,20 – la grădiniță. Începe să dea florile. Îl ajut să desfacă firele lungi – nu precum bunul samaritean ci la modul bun, cine mai este la rând, repede, și dvs. una, da, cine urmează, da, poftim, haideți, haideți, au mai rămas 7, repede, repede, da, încă 5, vă rog, haideți la flori, încă 3, da’ haideți odată!
9,30 – gâfâi pe drum spre casă. Realizez că pantalonii care se potrivesc la bluza pe care intenționam să o port sunt la spălat, așa că intru repede în magazinul de la parterul blocului și-mi iau unii noi.
9,40 acasă. Intru val-vârtej la duș și dă-i și luptă… cu părul încâlcit, sprâncenele nepensate, unghiile cu lacul cam trecut.
10 – deja mă usuc pe păr; o rog pe bonă să-mi calce ea pantalonii ca să pot sări în ei și să fug.
10,10 – totul ok, pantalonii îmi vin perfect dar parcă stau un pic suspect, neavând insă o oglindă mare, plec așa. În prima vitrină – chiar cea de unde i-am cumpărat – văd cum stă situația. Nu e bine deloc – picioarele mele sunt precum două grisine învelite în folie de plastic, peste tot încrețituri, peste tot valuri-valuri. Intru din nou, iau o pereche de pantaloni lycra negri, mă schimb în ei… altă treabă! :-) Îi las pe cei din folie de plastic la vânzătoare, să-i țină până mă întorc, împreună cu bancnota la care nu a avut rest… și, pentru că era singura, fug la bancomat să scot alți bani – de taxi de această dată!
10,20 – în taxi.
10,40 – ajung, cu întârziere… semnez, intru.

***

Și-acum, trecând peste partea de hihihihi-hahahaha-uite-că-am-reușit- să-mă-mobilizez-și-eu, cum a fost? Excelent. Impuls pentru a schimba ceva.

Cine-au fost vorbitorii? Gabriela Alexandrescu, președintele executiv Salvați Copiii România, Mireille Rădoi, directorul general al Bibliotecii Centrale Universitare, scriitorul Mircea Cărtărescu, Diana Stănculeanu, psiholog în cadrul Organizației Salvați Copiii, Cristian China-Birța, ambasadorul campaniei “Copii fără etichete”, noi, bloggerii, un consilier școlar, o mamă ce venise împreună cu fiul ei… Am primit diplome, am citit fragmente din articole scrise de alții.

in-stilul-asta3 in-stilul-asta4

Da… dincolo de toate, un eveniment la care scopul nu a fost să strălucim care-mai-de-care, așa cum m-am temut. Ci să conștientizăm că lucrurile TREBUIE – dar mai ales că POT – să se schimbe!