Casa de care am nevoie (partea a 2-a): masa & joaca

Copiii mei mănâncă așa: întâi, la masă. Cu lingura, cu furculița, manevrate cu mai multă sau cu mai puțină îndemânare, dar cu sârguință. Cu-atât de multă sârguință, încât peretele din apropiere primește zi de zi, din abundență, din porțiile ambilor actanți.

Pasul următor este sufrageria. Oricât de aspră ar fi interdicția, nu există dată când sub pretextul vreunei jucării uitate sau a unei nevoi urgente sau, cel mai simplu, al mesei încheiate, să nu se plece în explorare cu vreo lingură de miere atașată de mână, pe care o găsesc apoi în vreun sertar cu haine, sau cu vreun măr neterminat, ce-și termină apoi glorios viața pe sub canapea, sau cu vreun pumn de cereale, din care jumătate sfârșesc pierdute pe covor sau, într-un mod nobil, presărate ca-n ploaie pe etajera de cărți – îi spunem setea de cultură.

Pasul trei, dormitorul. Aici în general se-ajunge cu paharele de apă – doar joaca face sete! Și “Mami, vreau apă!” – “Îți dau dar bea-o în bucătărie!” se termină inevitabil cu patul ud, când “Ce te-am rugat eu?!” devine brusc neimportant prin comparație cu momentul rotirii namilei alb-sidefate ce habar n-are de existența salvatoare a practicelor protectii impermeabile pentru saltea

Apoi începe joaca efectivă, la fel de distructivă. Precum maimuțele din cântecelul prea-bine cunoscut, cu așternuturile date la o parte, sar copiii mei, ceva de neimaginat! Ideal și cu jucării atașate, cel mai bine cu din cele lipicioase, pe care le aruncă ba-n perete, ba-n tavan, ba pe… perdea. Unde și rămân. Pentru totdeauna, căci mașina mea de spălat n-a reușit să desfacă vreodată jeleul din ouăle cu dinozauri sau broaștele care în parc adună orice muscă și orice furnică și orice gândac și cu siguranță orice fir de praf. Dar nu mă plâng, le pot oricând schimba… Cât despre saltea, prefer oricând urma verde sidefată a broaștei ce, la scurt timp după cumpărare, mie îmi pare a deveni râioasă, celor lăsate de jumătatea de măr brusc regăsită sau a feliei de pâine unse cu jeleu! Din cel comestibil, de astă dată… Deci, ce ziceam de husa de saltea?!

Iar joaca se termină, inevitabil, în lacrimi. Obosesc copiii, obosește patul, nici chiar salteaua cu memorie n-ar avea săraca memoria locului de unde săltărețul a căzut și ieri, și-alaltăieri și va cădea, fără vreo urmă de îndoială, și mâine…

***

Așadar, ce mai facem, ce mai cumpărăm? Schimbăm recuzita, casa sau… poate mai bine doar împielițații? :-D

Copilul. Joaca. Devenirea.

Viața mea, de cinci ani încoace, e pusă sub semnul jocului. De la jucăriile inofensive, moi, cauciucate și până la a-mi duce de mână copiii de-acum mărișori, la magazinele cu Lego de toate formele și mărimile, le știu pe toate, le-am văzut pe toate… Și am trecut prin toate etapele.

Am pus împreună inele pe stacker, am făcut la nesfârșit o girafă alfabet și am apăsat de atât de multe ori butoane ce aduc zgomote și lumini cât nu am stins și aprins lumina în toată viața mea…

Copilăria care se petrece și înflorește în jurul meu înseamnă joc. Înseamnă vocile mici și pițigăiate care, de cum se revarsă ziua, spun un singur lucru: “Joacă-te cu mine!”, “Joacă-te cu noi!”. Asist, în fiecare moment, la transformarea celor două mici forme de viată în adulți miniaturali. Ei devin, cu fiecare clipă, “oameni mari” iar eu am devenit, din omul care pur și simplu a dat viață, părinte.

“Joacă-te, mami!”… Și m-am jucat. Simplu, firesc, cu bețe, cu flori, cu frunze, cu fire de iarbă și cu pietre, sau colorat, cu găletușe, cu greble, stropitori și cu toate acele minuni plasticate și pretențios etichetate jucarii de exterior, apoi cu plușuri și într-un cort ce ocupa jumătate de sufragerie, trecând apoi, cu timpul, la animale domestice, sălbatice, mari, mici, carnivore, erbivore, la dinozauri și la cai înaripați.

Trăiesc din plin copilăria lor, a celor mici. Trăiesc, prin ei, a doua copilărie a mea. Cu Tom și Jerry, Silvester și Tweety, Doamna și Vagabondul, Pongo și Perdita, Mickey și Minnie, mereu în cupluri, mereu câte doi, înlocuiți de jucarii Disney ce vin în colecții de câte treizeci-patruzeci, cu Lightning și Mater și Sally și Doc și Fillmore și Sheriff și Luigi și Guido plus restul și-apoi continuând cu Cars 2 și tot așa mai departe, schimbând mașinuțe și abțibilduri și postere și cărți și mergând tot mai departe, tot mai departe clădind cutii peste cutii și organizând spațiul din casă lipind etajeră de etajeră, până la cer și până la Planes…

Dar știu că-i doar o perioadă și știu că nu va dura la infinit și-așa că tot ce-mi vine să(-i) spun, zi de zi, sună simplu și-i rugător: “Mai stai, mai stai…”

Călătorului îi șade bine cu drumul, nu cu bagajele!

Un geamantan uriaș a devenit la noi parte din mobila casei. Un fel de dulap cu fermoar. Înghesuit lângă etajera de cărți, este deschis și închis zilnic. Ba luăm o haină, ba, odată spălată, o punem la loc.

Îi spunem “dulapul ambulant” – deoarece când vine vorba să plecăm, îl accesorizăm cu obligatoriul-bax-de-scutece-și-alte-acareturi, îl mutăm în portbagaj și… duși suntem!

P.S. Plecăm din nou la maaaaareeeee!!!

geamantan (2)