Miniprix, dragostea mea…

Hainele mele preferate sunt, au fost și vor fi mereu rochiile. Oricât de des m-aș îmbrăca în pantaloni, dacă sunt într-un magazin, tot cu umerașele cu rochii cochetez mai întâi. Cred că abia în studenție le-am descoperit, până atunci, adolescența îmi fusese marcată de blugi. Rupți. Și de tricouri negre și de bocanci.

Și-mi amintesc perfect cum între două cursuri luam metroul de la Universitate special pentru a merge în Romană și a intra la Miniprix. Miniprix-ul de desupra de la McDonald’s, veșnic aglomerat, cu cozi la cabinele de probă dar de unde îmi alegeam cele mai frumoase haine și care se potriveau de minune nu numai cu stilul meu ci și cu ne-ieșitul din comun buget lunar.

Ce vremuri… Le-am prelungit și după absolvire și, pe vremea când lucram în spate la Inter, pe post de jurist ce-și rupe coatele deprinzând chichițele practice ale dreptului comercial, tot de acolo îmi cumpăram hainele. Îmi permiteam deja cu totul altceva dar… old habits die hard. Sau poate mă motivau și reducerile la rochii pe care le prindeam mai mereu. Și faptul ca jachetele de femei pe care le găseam erau destul de fancy pentru a-mi face colegele corporatiste să moară de necaz. Iar în mintea mea de atunci, asta însemna ceva!

Mă gândesc acum că Miniprix-ul studenției mele și al primilor ani de workaholic e pentru mine cam cum e gustul înghețatei Napoca pentru îndrăgostiții de înghețata d’autrefois. Îl știam ca pe buzunarul meu, și la propriu și la figurat. Mi-am inițiat chiar și soțul în tainele lui, cărându-l după mine acolo, în sâmbetele când ieșeam de la Studio sau de la Patria și aveam chef de cheltuit aiurea investit niște bani. El n-a prins plăcerea pe care o aveam eu cumpărând de acolo, chit că și-a mai luat și el de-acolo câte un tricou sau vreo geaca pentru barbati, dar, dacă e să mă întrebe cineva pe mine ce părere am despre MP, zic clar că într-o vreme, demult, a fost dragostea mea…

Aici sau acolo

Orice proaspăt absolvent de facultate visează la joburi in strainatate. Pentru mine, abia coborâtă de pe băncile facultății, lucrurile au stat așa: cu diploma în mână și cu două testări pe drept comercial, m-am angajat ca juristă la o firmă micuță, dar cu un sediu superb, într-o clădire impunătoare de sticlă situată aproape central, spre Piața Revoluției. Ce-mi puteam dori mai mult decât să învăț cât mai multe și, cu trecerea timpului, să înlocuiesc micuța firmă cu alta mai mare, ideal o corpo-mega-multinațională, de unde să strălucesc nu neapărat prin senzaționalul îndatoririlor de serviciu cât prin valoarea de dincolo de cuvinte a cărții de vizită…

De învățat, învățam. Dar într-o zi, în tren fiind și-n drum spre casă, cu România Liberă larg desfăcută între brațe, îmi pică sub ochi un anunț de angajări la Strassbourg, nu mai mult nici mai puțin la CEDO! N-am stat pe gânduri și odată revenită în București, mi-am cosmetizat CV-ul, i-am adăugat diplomele și premiile și m-am înscris, alături de alte mii de candidați probabil la fel de înverșunați ca și mine, în cursa pentru cele câteva locuri disponibile. Primul examen, scris, a fost greu. Foarte greu. Cu întrebări din alte ramuri de drept la care am răspuns mai mult instinctiv, cu spețe pe care le-am interpretat folosindu-mi imaginația, mai pe scurt spus, nu-mi dădeam șanse… Dar n-a trecut mult și am primit vestea cea bună, însoțită de o invitație la un interviu în Strassbourg! Totul perfect, n-am stat pe gânduri și am făcut o rezervare ce, pe lângă perioada strictă a examinării orale, urma să se transforme într-un mic sejur de vizită și cât mai multă relaxare!

Am plecat, împreună cu soțul meu, amândoi tineri, amândoi încrezători. M-am prezentat la interviu, ne-am plimbat, n-a rămas niciun colț din oraș pe care să nu-l fi luat la pas! Și ne-am gândit mult atunci, la ce ar implica o asemenea schimbare, ce am face dacă aș fi acceptată, cum ne-am organiza, cum ne-am descurca… Dar parcă pe măsură ce treceau zilele eram tot mai doritori să ne întoarcem, curajul din țară parcă nu mai era la fel de stabil acolo, într-un loc străin, chiar dacă de-a dreptul minunat. Lucrurile însă s-au învârtit în favoarea noastră, deși atunci, am regretat-o. Interviul nu l-am trecut așadar am revenit cuminte la micuța firmă din Piața Revoluției, trecând apoi la una mai mare și cunoscută din Universității pentru a ajunge, doi ani mai târziu, la multinaționala visurilor mele…

Acum privesc lucrurile cu detașare, n-a fost să fie și-i bine că n-a fost atunci să fie. Știu acum că e un loc pentru toți și că, fie că vorbim despre angajari in Pitesti sau de locuri de munca in Slobozia, a fi sau a nu fi fericit, a-ți împlini sau nu un vis e doar o chestiune de timp. Și ține, credeți-mă pe cuvânt, de a-ți dori cu-adevărat și de implicare.