(iar ei au trăit fericiți și poate mai trăiesc și în continuare)

Cu riscul de-a fi superficială într-un mod ce nu îmi stă în fire și de a rata un final fericit, sărutări pasionale în lifturi, urmăriri cu mașini, deconspirarea unei minți criminale și, desigur, alte nenumărate scene din categoria it’s getting’ hot in here, am ales să las ultimele vreo o sută de pagini din ultimul volum al trilogiei 50 de umbre ale lui Grey necitite. Și așa mi-am consumat prea mult timp și prea multă răbdare pentru o lectură de la care am avut așteptări semnificative, mai ceva ca de la insula lui Houellebecq, scuzată fiindu-mi hazardata asemănare.

Și, ca să fac un rezumat al lecturicii (pentru că e o lecturică, nimic mai mult) aș zice că narațiunea în sine e una destul de reușită, glumele sunt simpatice iar scenele incendiare bine articulate, unde mai pui că probabil nu-i tocmai lesne să produci două mii de pagini de text din care 90% să mustească de erotism și totuși să nu te repeți NICI MĂCAR O SINGURĂ DATĂ. Cu toate acestea, parcă tot Sandra Brown pe care am citit-o exhaustiv în timp ce teoretic învățam pentru bac mi-a lăsat o impresie mai puternică, dar acum cine știe, poate o fi fost și vârsta la care am descoperit-o plus controversa creată la acea vreme, un asemenea gen de literatură abia apăruse pe tarabele pe care cu nu mult înainte abia dacă se găseau Flacăra, Femeia, Contemporanul, Vatra, Sportul, Munca și România literară.

Plus că nu dilemele minore ale Anastasiei mă interesau pe mine, ci descrierea din interior a procesului prin care omul născut dintr-o prostituată narcomană și un tată necunoscut, cu o copilărie în care pieptul și spatele i-au fost folosite pe post de suport de țigară, bătut, chinuit și în care a stat zile în șir lângă corpul mamei lui moarte crezând că ea e doar beată, drogată sau pur și simplu nu face altceva decât să doarmă, devenit apoi un adolescent-problemă și, deja previzibil, descoperindu-și un apetit macabru pentru sodomizare (așa cum scrie, cu multe note de subsol, în literatura de specialitate) coborând femei la stadiul de înregistrări și fotografii – veritabile polițe de asigurare!, se poate transfigura prin puterea iubirii unei ființe inocente și deveni un bărbat numai bun de pus în ramă. Dar desigur, documentarea unei astfel de evoluții spectaculoase ce eclipsează tot ce s-a publicat vreodată sub titulatura de dramă socio-psihologică fie – de fapt cu siguranță – n-ar fi putut transforma trilogia în “cel mai vândut titlu din istoria cărții electronice” și nici în “bestseller incontestabil” odată cu publicarea în format de carte, fie nu are bază reală.

Închei spunând că ei probabil vor trăi fericiți până la adânci bătrânețe iar milioane (zeci de milioane? sute?) de femei de pe întreg mapamondul vor adăuga la loc de cinste pe panoplia bărbaților ideali imaginea lui Christian Grey, bărbatul “pervertit în cincizeci de nuanțe”, frumos “cum nimeni n-ar trebui să fie” (adio Bestiei și cocoșatului de la Notre-Dame…), zeu al jocurilor erotice dar și al tandreții nemăsurate, desăvârșit cavaler, putred de bogat și cu o minte realmente uluitoare.

P.S. Nu știu dacă alegerea numelor personajelor principale a fost voită sau întâmplătoare, dar presupun că se pot culege… niște… note… ssssensibile… și de aici, Anastasia – la modul “înviere din moarte” și Christian, care tot cu creștinii și resurecția ar avea treabă.

Fericirea, nefericirea, prostia, iluziile & alte dandanale

S-a împământenit atât de tare ideea că tot ce e nobil și înălțător și demn de apreciat are de-a face cu angoasa și cu singurătatea încât ferita sfântul să fim veseli. Și sociali.

Fericirea, bucuria sunt banale, triviale, vulgare. De la vulg. Adică fericiți nu-s decât cei mulți și proști  ignoranți. Fericiți cei săraci cu duhul, mai lasă-i în …. nepriceperea și neînțelegerea lor! Cam așa.

Pe de o parte cei cu judecată care nu pot fi decât (vai mama lor de) angoasați, pe de o parte ăia veseli. Care nu pricep nimic și de-aia se bucură. Na, spațiu strâmt, idei puține, n-ai cu ce lupta.

Să lămuresc puțin lucrurile. Fericiți sunt cei care fac multe lucruri. Multe. Foarte multe. Enorm de multe. Fericiți sunt cei care nu se opresc. Fericirea e o artă. Nu-i un clișeu. E fix așa. E un echilibru. E un efort. FERICIREA – E – UN – EFORT. Fericit ești când aștepți toată ziua ca să se încheie ziua și să poți naibii plânge în legea ta, când stai și scurgi totul din tine până la o bucată de noapte și apoi te trezești a doua zi dimineața și vezi că n-ai murit. Și te avânți să mai speri ceva. Fericit ești când la sfârșitul zilei nu stai să faci o dramă din ce n-ai primit. Când alegi să te gândești la ce ai de dat. Fericit ești când după ce ți-ai luat porția de amărăciune, te întorci. Cel mai simplu e să închidem porțile. Înăuntru rămân doar omul și drama. Scrie în cartea de bucate că e impecabil de nobil așa.

Nu știu cum să spun dar mi-am luat porția de dramă cu vârf și îndesat. Știu perfect cum e să mă întreb de un milion de ori într-o singură zi dacă e bine ce fac, știu cum e ca sănătatea unui om să depindă de mine și de fiecare decizie pe care o iau, știu cum e să jonglez cu lucrurile și să le țin în echilibru, știu cum e să încerc, să fac lucrurile prost, să nu-mi iasă, să o iau de la capăt, știu cum e să îmi doresc lucruri și să nu le pot avea. Știu ce gust înspăimântător are singurătatea și știu perfect cum e să nu mă pot întoarce la nimeni pentru un sfat. Știu cum e să mi se întoarcă spatele. Exact în momentul când am cea mai mare nevoie să văd partea ailaltă a corpului. Și știu cum arată așteptarea unor lucruri care nu se vor întâmpla. Știu cum e să nu aud cuvintele de care am nevoie. Și să nu primesc răspunsurile pe care le vreau. Știu. Și lista poate continua…

Și mai știu că e cel puțin ciudat că pot râde și că în majoritatea timpului îmi văd VESELĂ de viața mea. Curat semn de neimplicare. Și de superficialitate. Și de tot ce e mai rău. Mare, mare dandana!