Iubirea, statistic vorbind

Iubirea, în absolut, sună așa:

My dear,
Find what you love and let it kill you.
Let it drain you of your all. Let it cling onto your back and weigh you down into eventual nothingness. Let it kill you and let it devour your remains. For all things will kill you, both slowly and fastly, but it’s much better to be killed by love.” (Charles Bukowski)

Dar devorat fără a fi devorat și distrus foarte puțini se pot lăsa.

Concret, se cheamă codependență. Am aflat cuvântul zilele trecute când, întâlnindu-mă cu o cunoștință pe care nu o mai văzusem de mai bine de 10 ani, m-am trezit față în față cu o poveste de dragoste ratată. Poveste povestită pe nerăsuflate, fără ocolișuri. Povestită ca pentru a scăpa de o povară lăsând-o la picioarele unui om pe care nu îl cunoști dar care tocmai pentru că nu te cunoaște nici el nu te va judeca, pentru că nu înțelege ce-i spui, șocat fiind nu neapărat de confesiunea în sine, cât de încrederea cu care se vede deodată investit.

Iubirea sfârșită în codependență. De la cer la pământ. Cine n-are putere, coboară. Prozaic. Cade în gol, mai bine spus. De la “weigh you down into eventual nothingness” la nimicul banal, trist, tragic.

Codependență. Și tot căutând să înțeleg partea de teorie și de real, am dat peste un blog unde, dincolo de inimioara roșie și numele de cățel, se vorbește, frumos, cu tristețe, umor, curaj, poetic sau tehnic, cu trimiteri precise și numere de telefon, despre dorințe vs. așteptări, despre pauza pe care poți să o pui codependenței dar care are prețul ei, despre abuz, despre egoism, despre … viață. Viața aceea de după ce omul, omul cel mic și nepregătit, s-a lăsat devorat de iubire. Și a și fost. Și revenind cu picioarele pe pământ, habar nu are ce să mai facă.

Dar vestea bună e că, statistic vorbind, va face bine. Ca-n filmele americane, stay tuned, va fi cu happy-end.

“Da, îmi apar şi mie în fiecare zi zeci de motive să mă descurajez. Nu, nu îmi merg toate perfect şi nu m-am transformat deodată într-o balerină care se sare cu graţie peste toate problemele vieţii. Încă există oameni care mă pot pune la pământ din două cuvinte. Încă fac ce nu vreau să fac, mă trezesc spunând lucruri invers decât le cred.

Da, uneori mă mai cred cea-care-deţine-rezolvarea-perfectă-a-problemelor-tuturor. Dacă doar m-ar asculta…
Am momente în care furia îmi ocupă toată respiraţia şi nu ştiu de ce, sau ştiu doar atât, că se cheamă “sunt codependentă”.

Îmi vine atunci să plâng şi să renunţ.

M-a pus pe gânduri şi un comentariu, chiar dacă nu îmi era adresat direct: “daca nu merge asa, cu bla bla-urile psihologice nu mergi prea departe”.

Oare era adevărat, chiar stau atât de mult pe loc? La ce bun atâta citit? Terapie? Întâlniri?
Pe moment, în momentele ACELEA, pare că la nimic.

Dar într-o zi (recent), am făcut exerciţiul de a-mi număra momentele şi zilele proaste. Aveam înainte zile sau chiar săptămâni întregi proaste, triste, lacrimogene. Simţeam că înnebunesc o dată cu prima respiraţie de după răsărit şi sentimentul nu mă părăsea tot restul zilei. Era totul o tragedie.

Zilele mele proaste apar acum rar, ca furtuna vara. Mai trec şi repede. Sunt codependentă ca o rafală, după care mă întorc netulburată spre restul vieţii mele.

Făcând socoteala asta, mi-am adus aminte de o propoziţie din deschiderea şedinţelor Al-Anon, pe care mi-a luat mult timp să o înţeleg. “Scopul nostru nu e perfecţiunea, ci progresul.” Iar progresul înseamnă, pentru mine, exact matematica mai potolită a zilelor în care mă simt ca înainte.

Statistic vorbind, fac bine.”

Aici, acum

Întâmplarea face ca în ultimele zile să fi dat, pe două bloguri diferite, peste două articole care vorbesc cam despre același lucru. Dragostea pe Internet. Dragostea scris cu ghilimele.

Unul dintre ele, al Petronelei Rotar. Scris cu umor. Povestea unui Ionci Cap-Sec care, după “o salbă de likeuri lucitoare şi un buchet de comentarii, care mai de care mai îmbobocite, mai înflorite, iar unele fanate bine. Şi un şirag de perle în mesaje private, care au rămas fără răspuns” și cerut sfaturi prin vecini, aruncă direct cu întrebarea: “Bună, Petronela. O întrebare simplă: vrei să te căsătoreşti cu mine?”. Tragic, stupid și incroyable.

Al doilea, al lui Tudor Galoș. Scris în alt ton. “Mătușa mea a fost o femeie singură până la 60 și ceva de ani. Nu și-a găsit marea iubire – niciun bărbat nu îi semăna tatălui său, un om de un caracter deosebit. (…) Mătușa mea pentru mine a fost o enigmă totală – prefera să își petreacă timpul cu părinții, cu prietenii, cu prietenele decât să facă vreo încercare timidă să-și găsească pe cineva cu adevărat. Asta până la 60 și ceva de ani, când l-a întâlnit PE EL. Dragoste fulminantă, urmată rapid de o nuntă. O poveste superbă de dragoste. La un an de la nuntă însă mătușa mea a făcut un accident cerebral vascular și a murit. Dragostea ei fulminantă a fost mai profundă și mai intensă decât 90% din relațiile de pe glob însă nu s-a putut bucura de ea decât un an. ” Trecând apoi, prin comparație, la bine-cunoscuta schemă a zilei de azi: “Vrei o relație? Nimic mai simplu: intri pe Facebook, creezi un profil, pui niște poze, dai niște citate din Paler și din raduef și ceva cu siguranță pică. N-ai răbdare? Nicio problemă, instalezi Tinder și vezi cine este disponibil prin zonă. Nu te mai chinui să faci curte, să cumperi flori (…), să te plimbi cu ea prin oraș, să faceți chestii împreună. Este simplu: ieși în oraș în Centrul Vechi la un pahar, continui în club, te duci la after după care treaba este aranjată. Două-trei selfie-uri, douăzeci-trezeci de hashtag-uri unul mai cretin ca altul și relația este pe roate. Până la prima groapă când toată mașinăria se rupe în bucăți… ”

Deci, cum stă treaba cu dragostea pe Internet? E sau nu e? Se poate sau nu se poate? Se cade sau nu se cade? Are viață lungă sau picioare scurte? Presupun că începe pentru toți la fel, din două poze, trei likeuri, patru comentarii și cinci mesaje private. Flacăra-i aprinsă, alte poze, alte vorbe, replici tot mai îndrăznețe, poate ne și vedem, sigur ne vedem, da, clar ne vedem, ne-am văzut, de ce naiba ne-om fi văzut, ce rămâne de făcut…

Nu rămâne nimic de făcut. Nu rămâne nimic complicat de făcut. E ca atunci când cumperi ciocolată. N-au Milka cu stafide la Mega nu-i nimic mergi la Angst n-au nici acolo lasă că încerci la chioșc și dacă se face noapte nu-i nimic au sigur la non stop. Încercarea moarte n-are iar pe Internet suntem, se știe deja,  cu to(n)ții eroi. Nu așteaptă nimeni, nimic nu e de așteptat.

Totul trebuie să fie aici, acum.

Mă-ntorc la cartea mea și continui să citesc “… îi întindea întotdeauna mâna cu sfială și uneori nu i-o întindea defel, ca și cum s-ar fi temut să nu i-o respingă. El părea că-i strânge totdeauna mâna cu dezgust, o întâmpina cu ciudă și uneori tăcea îndărătnic. Dar acum, mâinile lor rămaseră strâns unite…”

Totul este acum, aici.

image

În voia mea

Dă-mi timp, nu clipe, dă-mi vorbe, nu cuvinte, dă-mi soare cu dinți, dă-mi soare cu nori. Dă-mi veșnicia captivă în ceasul mecanic stricat…

Dă-mi siguranță dar nu-mi da măsura ta. Fă-mă să râd, fă-mă să plâng, imprimă-mă în mișcarea ta… Ține-mă de mână și nu mă elibera. Apoi lasă-mă liberă, venind iar și iar în întâmpinarea mea.

Dă-mi voie, dar nu-mi permite. Cheamă-mă dar nu mă aștepta. Mergi sigur și singur înaintea mea. Uită-mă ore în șir și regăsește-mă pierdută și tandră pe cadranul vechiului tău ceas cu quartz.

Întreabă-mă, nu mă iscodi, uită-mă dar primește-mă în liniștea ta.

Prețuiește-mă. Prețuiește-mi venirea și înțelege-mi plecarea. Vorbește cu mine, fă-mă să înțeleg. Dă-mi răbdare, la fel cum și eu o împart pe a mea. Șterge-mi tristețea împletind-o cu a ta. Alungă-mi îndoielile îmblânzindu-mă cu prezența ta… Dă-mi toată blândețea pur și simplu lăsându-mă să mă pierd în puterea ta.

Leagă-mă de tine, leagă-mă de veșnicie, dar nu printr-o bratara de ceas. Privește în mine și soarbe-mă în ființa ta. Uită ce știi și lasă-te liber în seama mea…

Înțelege-mă. Vino târziu, vino devreme. Vino în clipe, vino în ore, vino în ani. Lasă timpul să curgă, oprindu-l totuși în palma mea. Ascultă-mi tăcearea, strivește-o cu-a ta.

Joacă-te. Pleacă, revino, joacă-te. Joacă-te în așteptarea mea și cheamă-mă să mă joc și eu într-a ta. Uită tot, reîncepe, nu te feri, nu te pierde, nu ezita. Colorează-mi retina și-așa prea plină de prezența ta… Crede în mine, încrede-te în încrederea mea.

Fii nesăbuit și nu-ți fie frică de tăcerea mea.

Golește-ți mintea de gânduri, doar lasă-te liber în voia mea…

O felie. Doar o felie?

Astăzi am citit, în repetate rânduri, însemnările unui tată către fiul lui. Un text impresionant. De la imaginea copilului dormind cu fruntea îmbrobonată sau greșind copilărește și până la cea a tatălui realizând brusc tot ceea ce “neglijența nu poate ofili”, cuvintele, fiecare în parte și-apoi toate luate împreună, dor.

Ce poate face copilul cu vinovăția părintelui, căci el n-o simte? Ce poate face copilul cu remușcările, el încă nu le înțelege… Ce poate face el cu promisiunea ce poate curând va fi uitată? Nimic. El mâine va fi la fel de plin de candoare iar “neglijența” nu-l va lovi și nici umili și, neînțelegând-o, o va uita.

Și ce va face părintele cu “brațele mici”, cu “felia unsă cu prea mult unt”, cu paharele sparte și cu șosetele rupte, cu inima “mare cât soarele la răsărit”, cu “înfulecatul”, cu tropăitul pe scări, când, prins din nou în rutina fiecărei zile, totul capătă sens… doar dacă are sens?

***

Da, este într-adevăr un text impresionant. Și orice părinte, citindu-l, se va apleca peste copil și-l va îmbrățișa. O dată, de două ori, o zi întreagă, o săptămână, dar câți vor rămâne oare la nesfârșit, plini de beatitudine, în lumea șosetelor rupte și-a pâinii unse prea gros?…