Ruperea de planuri

E o povestioară cu un tată care își trimite fiul la un maestru pentru a dobândi cunoaștere iar odată ajuns acolo, fiul nu numai că nu discută cu maestrul și nu-și petrece timp cu el, ci doar ia bătaie. Maestrul, cu o sabie de lemn, îl urmărește peste tot și îl lovește. Inclusiv în somn. Cât pe ce să-și facă bagajele și să se întoarcă la tată pentru a-i reproșa alegerea maestrului, fiul înțelege lecția. Ruperea automatismelor, trezirea sensibilității. Conștiența. Sabia de lemn e înlocuită de una adevărată, procesul și progresul continuă până ce fiul atinge starea de permanentă vigilență. Adevărata cunoașterea.

Se cheamă violența benefică. Benefică prin ea însăți, fără a avea nevoie de retorică justificatoare. A nu se confunda însă cu șutul în fund care generează pași înainte. Pentru că nu “generează” nimic, nimic în afară de o rupere de planuri. Cel lovit a înaintat, da, chiar dacă a căzut cu fața în noroi și tot a înaintat, s-a mișcat în față, dar cel cu șutul a rămas în spate. Și dacă s-a mai și dat înapoi cu vreo doi pași (se cheamă premeditare) pentru a-i imprima loviturii mai multă forță, a rămas cu-atât mai mult în spate. Sufletește vorbind, foarte departe.

Evident, nu am mereu cele mai bune idei

Presupun că în toate familiile cu copii mici este binecunoscut acel moment magic al zilei în care copilul se suie pe pereți. Și nu mă refer aici la acel suit pe pereți care implică zbierete și dat din picioare și tăvălit pe jos ci la acel moment în care copilul, mânat de un elan de nestăvilit, începe să alerge, să se cațere, să se arunce de pe pat pe canapea și de pe canapea pe fotoliu și tot așa. Ceva în genul puilor de cățel care trebuie să facă întâi otrocol pentru a putea apoi să adoarmă în coșulețele lor precum niște îngerași.

La noi, de la o vreme încoace, “momentul” arată așa: copiii (la mine totul se înmulțește cu doi, cel mic fiind imaginea în oglindă și ecoul celui mare) iau câte o cutie de plastic, din cele în care stau depozitate jucării, și încep să se arunce pe ele ca pe sanie, cât e casa de lungă. Și casa noastră e lungă, adică au o pârtie care străbate în linie dreaptă baia, un hol, sufrageria și încă un hol, devenit bucătăria de azi. O dată mi se pare amuzant, a doua oară la fel și m-am educat în timp ca totul să mi se prezinte haios cam până pe la a zecea oară. Dar de la a zecea oară încolo chiar și eu, care încurajez haosul și gălăgia, am flash-uri de coșmar. E momentul în care trebuie să îmi găsesc o activitate care să îmi implice cât mai mult corpul și mintea, deci ori îmi întind într-un colț covorașul de yoga și încerc să-mi armonizez ființa cu un copac în loc de derdelușul de la poalele lui, ori spăl niște vase pe care tocmai le-am spălat ori despăturesc niște haine pe care abia le aranjasem frumos în dulap, orice e binevenit pentru a-mi ține mâinile ocupate și mintea absorbită și a nu mă lăsa să mă abat de la principiile non-violente și a-i smotoci pe cei doi turbulenți până ce aș scoate din ei puf pentru două perne. Și o plapumă de fapt. Mai bine două, s-avem de rezervă și pentru musafiri chiar!

Ei bine și azi, în timp ce ajunsesem la punctul la care număram (din 10 în 10, ca să-mi dau iluzia că progresez în ritm accelerat spre momentul la care casa va reveni la normal) și teoretic făceam mantre dar de fapt băteam darabana într-un ritm deja furibund pe blatul de la bucătărie, ce-mi trece mie prin cap?! Ia să le-arăt năpârstocilor cam cum ar arăta lucrurile dacă aș face și eu la fel. Așa că mi-am luat și eu o lădiță și după ce mi-am frecat mâinile mai ceva decât atleții de la jocurile olimpice, m-am lansat. Au înlemnit împielițații. Ah, da?! Credeați că eu nu pot face tărăboi enervant și deranj?! O dată, de două ori, tot mai sigură pe mine și pe victoria mea. Și când eram pe punctul de-a-mi încheia pledoaria în stil cascadă și-a declara cazul clasat numai ce mă trezesc cu propunerea … de-a ne arunca împreună pe “tobogan”!!!

Morala ar fi că cea mai mare greșeală pe care o poți face în situații de criză e să afirmi că tu poți mai abitir. Copilul te va privi cu muțenie, apoi cu evlavie. Și te va urma. Pantă a nesăbuințe, venim. Împreună de-astă dat…