Tot din categoria ar fi tragic dacă nu ar fi atât de comic

Au ajuns, în sfârșit, diplomele de mici olari. M-am uitat la ele și am zâmbit, parcă nu cu mult timp înainte ziceam că dacă unul dintre copiii mei vrea să fie olar iar celălalt cascador, atunci așa să fie! Așa că să povestesc un pic despre cum a fost la olărit, pentru că am sărit peste acest episod la fel cum am sărit și peste partea cu încurajarea spiritului aventuros prin perindarea băieților mei pe la ediția (a câta o fi fost?) a doua (am căutat pe net) a “celui mai mare eveniment dedicat pasionaților de două roți” (am dat copy-paste și la formulare dacă tot a venit vorba despre “Iubim 2Roti”. Și voi pune și câteva poze la final, ca să vadă mai târziu cei mici cum le-am sădit semințele “conștientizării prezenței vehiculelor pe două roți în trafic, fie ele biciclete, mopede sau motociclete”, etc, etc).

Deci, olărit. Plecarea autocarelor setată pentru 7 și un sfert dimineața. Au plecat la 8 și un sfert. Un început promițător, dar într-un final, deja transpirați și aplatizați pe scaunele plușate, pornim. Și se pornesc și copiii (nu doar ai mei, ci toți) să își desfacă pachețelele de acasă. Așteptarea exacerbează apetitul, normal. Se mănâncă, se împart biscuiți, bomboane, ciocolată, jeleuri. Copilul meu cel mic e uns pe toată fața și unge cu mâinile tot ce-i în raza lui. Fața mea, rochia mea, mânerul de la scaun (să nu pui mâna pe pluș!!). Începutul promițător de care ziceam mai sus promite să nu se schimbe. După o oră, încă nu eram ieșiți din București. Aglomerație. În autocare deja începe să se audă clasica întrebare: Când ajungem? Eu n-am inimă să-i demoralizez, alor mei le zic că imediat, educatoarele însă taie în carne vie: Stați potoliți, drumul e lung, nu vă mai foiți! Și încetați cu a cere apă din 5 în 5 minute! (Vlad, lasă-te mai în jos și bea, tu ești cu mine, nu te speria…). Mai mergem o vreme, cu ochii ba pe geam, ba în televizor, au pus Pisicile aristocrate, e haios, mă uit chiar și eu. Și cum copilul cel mic, deși se uită și el, trebuie să facă ceva (orice) cu mâinile și cu picioarele, reușește să-și prindă mâna în măsuța pentru pahare. Până după cot. Începe să chițăie, discret. N-am timp să fac strategii, dacă se pornește mai tare vin doamnele peste noi și ne facem de poveste, deci fac ce mi-aș face mie. Îi îndrept mâna și trag (gândind simplu, că dacă așa a intrat, tot așa trebuie să și iasă. Și iese, normal.). Mă felicit în minte pentru că n-am intrat în panică și de-atâta relaxare mai-mai că aș întreba-o și eu pe doamna din față – Știți cumva cât mai avem? Însă momentul cu mâna prinsă e urmat de unul la fel de glorios, cu micuțul meu care se ia la harță cu cei doi băieței din față, pe motiv de perdea. Unul o vrea trasă, unul nu, al treilea încă nu știe dar până să intervin deja știe că n-o vrea nici el. Calmez spiritele dar n-apuc să mă calmez și eu că mă trezesc cu cel mare, al meu, venit de pe scaunul din spate, să mă întrebe unde am pus briceagul. De briceag îți arde ție acum?! Cum aș putea să-l scot în autocar?? Mama, dă-mi-l te rog, vreau să îi tai capul băiatului care l-a supărat pe Vlăduț! Fac ochii mari și mă gândesc că e imposibil să-i fi tunat prin cap așa ceva. Dar i-a tunat și-i tună în continuare, justițiarul vrea să își apere fratele și e atât de pornit și îmi tot șoptește că-l vrea și mai mai să-și bage și mâinile în rucsac! Îl potolesc inventând pe loc o poveste cam fără noimă despre cum luptele trebuie purtate așa, în … abstract… Ca la șah! Nu-i foarte convins dar hei, eu, la vârsta lui, când săream la bătaie pentru fratele meu și făceam precum un hamster turbat, eram? Dar chiar și așa, neconvins, se întoarce la locul lui. Bun. Urmează o oprire, își folosește timpul cât crede că eu nu-l văd pentru a-l amenința din priviri pe cel care a făcut greșeala să-i supere fratele (frate care, între noi fie vorba, a și uitat…), pornim din nou și reușim să ajungem fără să mai am parte de bătaie de cap. Doar că ajungem… pe ploaie. Și nu o ploicică pic-pic, ci una cu cofa. N-avem umbrele, până la cabane e cale destul de lungă, e drum de pădure care s-a și înnoroiat, doamnele educatoare sunt agitate, copiii debusolați, puținii părinți care au venit sunt și mai și, cum ar veni, e totul perfect. Cu chiu cu vai ajungem, murați complet, intrăm într-un refugiu, ne lăsăm bagajele, suntem preluați de un ajutor de olar, ni se spune ce avem de făcut, eu îl schimb pe cel mare și … dacă în șase ani de când am copii n-am avut parte de cine-știe-ce căzături și accidente, se întâmplă acum. Cel mic, cocoțat pe o băncuță ca să stea cu capul ieșit din cabana-refugiu și să simtă cât mai bine ploaia (stând cu limba scoasă), cade și i se umple gura de sânge. Începe să plângă, dar nu zgomotos. Pentru că na, are gura plină… Mă întreb cât de grav e. Nu mă uit în stânga, nu mă uit în dreapta, n-am nevoie de un ciorchine de educatoare care să devină brusc și mai panicate. E suficient cât sunt deja, de la ploaie. Mimez că am situația sub control. Țin copilul strâns cu o mână și încerc să-l liniștesc, cu cealaltă caut telefonul. Nu ca să sun, dacă află părintele rămas în București ce s-a întâmplat e în stare să conducă cu 200 la oră ca să ajungă. Și de alte griji, chiar nu-i nevoie. Caut telefonul ca să am internet. Limbă… mușcată… vindecare… coasere… N-am internet. Semnal 0. Nu-i grav (sunt calmă, sunt calmă, sunt calmă). Scot tableta, având naivitatea să cred că dacă nu merge de pe telefon, tableta sigur e mai inteligentă când vine vorba de a capta unde electromagnetice (?). Mai șterg copilul la gură și mă bucur să văd că nu face cine știe ce scandal. Îi cer să deschidă să văd. Deschide. Un pic. Suficient cât să văd că pe o scară de la 1 la 10, pornind de la deloc grav la catastrofic, e pe undeva pe la mijloc. Habar nu am dacă trebuie cusut, mi se pare că e o fisură mare, mă ridic, îmi vine în minte că trebuie să fie pe undeva un punct de prim ajutor. Toate cabanele au. Îl las pe cel mare cu grupul, noroc că e agitație și plâng atât de mulți pici că le e frig, că le e foame, că nu se mai observă cum e al meu. Găsesc punctul de prim ajutor, deschid ușa și… o închid la loc. E doar o cameră goală, neamenajată, cu câteva cabluri pe jos. Plec spre bucătăria pe care am văzut-o în drum spre punctul de prim ajutor ca să întreb dacă măcar o asistentă au. Dau peste o mamaie. Mă ascultă. Și îmi spune să nu-mi fac griji, că nu e nimic, și că mai sunt atâtea din astea câte ni se vor întâmpla! Și nu știu cum, dar mă uit la ea și o cred. Că nu e nimic. Îmi inspiră încredere, așa muncită și blândă cum e. Dar chiar și așa, cu încrederea refăcută, tot am nevoie de o altă părere. Deci mi se luminează ochii când văd intrând o tanti îmbrăcată în alb, cu o bonetă! E asistenta! Zic iar povestea, copilul cooperează și scoate limba (cui nu-i place să fie în centrul atenției?), mă ia în altă cameră și scoate o trusă. Aleluia!!! Să-i dăm cu ceva pe limbuță, îmi zice. Da, da, să-i dăm! Deschide trusa și văd două flacoane, unul cu spirt, un Autan spray, și câteva cutiuțe cu pastile. Mă dezumflu. Iar aici urmează partea cu “ar fi fost tragic dacă nu ar fi fost atât de comic” pentru că doamna ia flaconul de Autan și începe să citească pe verso. Mă uit șocată la ea, mă uit șocată la copil pentru că nu mai am la cine altcineva mă uita (el se maimuțărește la mine, de unde deduc cum arată fața mea în stare de șoc) și îmi pică fisa! Doamna nu e o asistentă, e … bucătăreasă!!!! Și una care chiar nu are probleme dacă o pișcă țânțarii. Îmi scurtez momentul de agonie iar ei îi scurtez momentul în care își punea vederea la grea încercare și îi spun că eu cred totuși că e bine copilul, dacă nu mai dă semne de supărare… E și ea de acord cu mine și ne întoarcem la doamna în vârstă, care încă o dată îmi spune că ehehei, câte se vor mai întâmpla și câte voi mai vedea, să nu mă sperii așa, cu una cu două, că-s tânără și-i păcat de mine. (Sperieturile ofilesc femeile? De cercetat.)

Deci așa cu olăritul… Au urmat episodul cu Bogdan care după ce a olărit o farfurie a plâns că de fapt a vrut o cană (și nu primeau decât câte o bucată de lut, deci a rămas c-o farfurie în loc de o cană) și cel în care le-am cumpărat câte o figurină din ipsos și, până să apuc să plătesc, unul rupsese capul la cobră (la centrele de olărit se vând cobre, ce, pare ciudat?) iar celălalt ciocul la vultur și amândoi plângeau, dar nici alte figurine nu voiau (dar iepurașii ce au?), apoi drumul la fel de lung și istovitor, dar ce mai contează, începând de astăzi, copiii mei sunt olari cu acte în regulă, ta-daaaam!

20150514_111716[1]__1434441931_89.39.40.202 DSC_0379__1434442268_89.39.40.202

Olari cărora le plac cascadoriile cu motociclete.

20150523_100709[1]__1434442023_89.39.40.202 20150523_105547[1]__1434442162_89.39.40.202 20150523_192158[1]__1434442089_89.39.40.202

Talent. Isprăvi. Glorie. Prussian blue

Pentru cinci minute de strălucire a copiilor pe scenă noi ne ardem ani buni din viață, dar hei, se merită cu prisosință! Deci, azi iar emoții, iar stat cu sufletul la gură, dar a-i vedea cei doi năzdrăvani țopăind și dând din mânuțe în lumina reflectoarelor e un moment de glorie absolută. Cel mare foarte stăpân pe situație, cel mic în stilul fie-cum-o-fi-oricum-n-are-importanță, cu bluza ieșită din pantaloni și cravata fugită într-o parte, apoi mândru de medalie dar aruncându-și diploma pentru un balon rătăcit pe sub scaune, iată rezumatul dimineții. Cu pozele de rigoare.

DSC_0551__1428311673_89.39.40.202 DSC_0552__1428311743_89.39.40.202 DSC_0596__1428311872_89.39.40.202

Și, după cum ne așteptam și doream, au venit și figurinele de ipsos despre care povesteam ieri, cele de la ipsoart. Așa că ne-am pus pe treabă.

DSC_0599__1428311955_89.39.40.202 DSC_0602__1428312002_89.39.40.202 DSC_0606__1428312042_89.39.40.202

 Și, ca de obicei, mă aștept să urmeze peretele. Unul dintre ei, la libera alegere.

DSC_0540__1428312211_89.39.40.202

Apoi mai mult ca sigur așternutul.

DSC_0545__1428312269_89.39.40.202

Și, fără doar și poate, propria persoană.

DSC_0515__1428312321_89.39.40.202

(later edit) Iată rezultatul. Și astfel am dedus că micul suprarealist are o culoare preferată: Prussian blue. Pentru un iepure c-o blană ce-ar face până și-o albastră de Rusia invidioasă!

DSC_0609__1428313769_89.39.40.202

Diploma de merit

La vremea la care mai aveam puțin până să îl nasc pe Bogdan, era o prevedere legală (poate mai este și acum, nu știu) care spunea că orice tătic care dorește zile în plus la infimul concediu primit pentru nașterea prințului / prințesei moștenitoare trebuie să facă un curs de puericultura.

Iar tatăl lui Bogdan, ca orice tătic entuziasmat la gândul venirii pe lume a unei mici bucăți din el, m-a luat de mână și am pornit, cu mic cu mare (el mic, eu mare), să ne educăm pentru a fi părinți… puericulți.

Momente amuzante pentru mine, momente înspăimântătoare pentru el. Printre alte câteva burtici însoțite de bărbați la fel de doritori de-a fi la înălțimea așteptărilor la momentul magic, ținând în brațe bebeluși din plastic, printre cădițe, termometre, scutece, biberoane, mese de înfășat, scaune de masa pentru bebe, pensete, cărți de prim ajutor și ghiduri esențiale, viitorul tată se străduia să facă față valului de informații “așa da”, “așa nu” și să-și lipească în memorie noțiunile de bont ombilical, regurgitare, eructație, eczemă, rupte parcă din dex-ul altei limbi. Și,  în același timp, să se oprească din a vedea, din ce în ce mai mult, momentul tot mai apropiat al nașterii micuțului Bogdan drept un examen pentru o relocare în spațiu, nu altceva!

Cuminte și-a așteptat rândul la fixatul scutecului, la ținutul bebelușului în poziție anti-reflux și la fel de cuminte l-a bătut pe spate și așezat pe genunchi pentru a elimina virtuala bucățică rămasă în gât. Cuminte, dar tot mai panicat. Pentru că manevrarea și înțelegerea copilului brusc nu-i mai apăreau de-acum facile și instinctive precum cea a aparatului de ras!

A fost un curs de la care am plecat și mai neștiutori, dar cu o diplomă de “cei mai pregătiți și iubitori părinți”. O diplomă care, atunci, în 2009, a fost doar o bucată de hârtie sidefată. O diplomă pe care însă abia acum, după aproape șase ani și încă un copil, putem spune că începem, timid, să o merităm!

image

Aici sau acolo

Orice proaspăt absolvent de facultate visează la joburi in strainatate. Pentru mine, abia coborâtă de pe băncile facultății, lucrurile au stat așa: cu diploma în mână și cu două testări pe drept comercial, m-am angajat ca juristă la o firmă micuță, dar cu un sediu superb, într-o clădire impunătoare de sticlă situată aproape central, spre Piața Revoluției. Ce-mi puteam dori mai mult decât să învăț cât mai multe și, cu trecerea timpului, să înlocuiesc micuța firmă cu alta mai mare, ideal o corpo-mega-multinațională, de unde să strălucesc nu neapărat prin senzaționalul îndatoririlor de serviciu cât prin valoarea de dincolo de cuvinte a cărții de vizită…

De învățat, învățam. Dar într-o zi, în tren fiind și-n drum spre casă, cu România Liberă larg desfăcută între brațe, îmi pică sub ochi un anunț de angajări la Strassbourg, nu mai mult nici mai puțin la CEDO! N-am stat pe gânduri și odată revenită în București, mi-am cosmetizat CV-ul, i-am adăugat diplomele și premiile și m-am înscris, alături de alte mii de candidați probabil la fel de înverșunați ca și mine, în cursa pentru cele câteva locuri disponibile. Primul examen, scris, a fost greu. Foarte greu. Cu întrebări din alte ramuri de drept la care am răspuns mai mult instinctiv, cu spețe pe care le-am interpretat folosindu-mi imaginația, mai pe scurt spus, nu-mi dădeam șanse… Dar n-a trecut mult și am primit vestea cea bună, însoțită de o invitație la un interviu în Strassbourg! Totul perfect, n-am stat pe gânduri și am făcut o rezervare ce, pe lângă perioada strictă a examinării orale, urma să se transforme într-un mic sejur de vizită și cât mai multă relaxare!

Am plecat, împreună cu soțul meu, amândoi tineri, amândoi încrezători. M-am prezentat la interviu, ne-am plimbat, n-a rămas niciun colț din oraș pe care să nu-l fi luat la pas! Și ne-am gândit mult atunci, la ce ar implica o asemenea schimbare, ce am face dacă aș fi acceptată, cum ne-am organiza, cum ne-am descurca… Dar parcă pe măsură ce treceau zilele eram tot mai doritori să ne întoarcem, curajul din țară parcă nu mai era la fel de stabil acolo, într-un loc străin, chiar dacă de-a dreptul minunat. Lucrurile însă s-au învârtit în favoarea noastră, deși atunci, am regretat-o. Interviul nu l-am trecut așadar am revenit cuminte la micuța firmă din Piața Revoluției, trecând apoi la una mai mare și cunoscută din Universității pentru a ajunge, doi ani mai târziu, la multinaționala visurilor mele…

Acum privesc lucrurile cu detașare, n-a fost să fie și-i bine că n-a fost atunci să fie. Știu acum că e un loc pentru toți și că, fie că vorbim despre angajari in Pitesti sau de locuri de munca in Slobozia, a fi sau a nu fi fericit, a-ți împlini sau nu un vis e doar o chestiune de timp. Și ține, credeți-mă pe cuvânt, de a-ți dori cu-adevărat și de implicare.