Maioneza

Mi-o amintesc perfect pe mama plângând în timp ce făcea maioneză. Nu știu care era proporția de ou fiert la ou crud, eu maioneză nu fac, dar știu că dacă maioneza se tăia, mama plângea. N-am înțeles niciodată de ce, nu era ca și cum n-ar mai fi avut ouă pentru alta, așadar pur și simplu mă șoca. Și n–am înțeles până azi.

Azi a fost așa. Dimineață, la prima oră, trebuia să vină instalatorul. S-a spart o țeavă la bucătărie, ne-am inundat noi și le-am făcut un pustiu de bine și celor de dedesubt. Care, săracii, au apartamentul la vânzare și veșnici vizitatori pe cap. Așa că ei ne-au mulțumit frumos pentru ușurarea demersului, iar noi le-am fost recunoscători pentru că s-au mulțumit cu a ne “mulțumi” doar. Dar revenind la instalator, eu azi, înainte să vină, făceam curățenie lună. Pentru mine nu contează că e el e un om care nu se uită stânga, nu se uită dreapta, ci doar își face treaba și pleacă mai departe în drumul lui, contează că e un om care îmi intră în casă iar eu am pitici care spun că dacă un străin îmi calcă pragul, fiecare lucru trebuie să stea la locul lui. Deci am făcut curățenie. Într-un asemenea hal încât am dat gata și sufrageria și baia și camera copiilor, chit că doar bucătăria urma să fie aria lui. Vine omul, repară, pleacă. Eu iau iar casa la puricat, instalatorii, printr-un cod al meseriei lor, intră încălțați iar eu, de felul meu, consider că una e o tartină cu miere întinsă pe jos și alta mizeria adusă de-afară, de pe hol. Deci, la fel ca dimineață, am luat iar totul la dereticat și, previzibil deja, nu m-am mulțumit cu bucătăria ci am zăpăcit din nou și restul casei, ferit-a sfântul să scape vreun microb neexterminat! Și cum toate erau puse la punct, îmi zic să pregătesc masa de prânz. Pentru care, printre altele, îmi trebuia un sos. De roșii. Și am amestecat eu ce-am amestecat și când să iau borcanul cu cimbru pentru a da nota de final, cum-necum am dat peste vasul cu sos și… dus a fost. Nimic grav, doar cioburi și pete de culoare peste tot, pe jos, pe perete, pe dulap, pe frigider, al naibii castron, parcă picase tocmai din cer de-a împroșcat așa și nu de la jumătate din înălțimea mea! Rectific. La o jumătate de centimetru peste 1,60 cât am eu, picase de la jumătate din micimea mea. Și cum priveam eu calmă în jurul meu, nu știu cum așa deodată mă apucă un plâns. Dar plâns, nu glumă. Soră cu moartea, nu altceva! Și dacă am observat eu că plânsul ăsta brusc și de necontrolat nu seamănă cu nimic din ce-am mai văzut, m-am așezat cât mai comod pe gresia pestriță și, printre cioburi și în miros de roșii strivite și superb mixate cu brânză de burduf, am plâns. Și-am plâns. Și-am plâns. Apoi, odată numărul de dramă inutilă încheiat, mintea mea limpezită a cugetat că mama nu din cauza maionezei plângea ci că săracele ouă și săracul oțet, care nu știu cum se face că uneori nu răspundeau așa cum trebuia, erau doar un pretext decent pentru a suprima un pic sau un pic mai mult din cu totul altceva.