Ivan Ilyich, omul de la sat, omul modern, medicina, doctorul

Am căutat astăzi un articol excelent pe care îl citisem acum ceva vreme, articol care vorbește despre ceea ce înseamnă profesia de medic și despre pasul (înainte, înapoi?) făcut în ultimele decenii, când practic tot ceea ce înseamnă acces la cunoaștere și informație a explodat. Este o confesiune a unui medic ale cărui temeri se leagă de cât de capabil e, de cât de competent e, de câte răspunsuri poate da și de câte soluții poate găsi dar care se vede complet nepregătit în momentul în care trebuie să aducă alinare. Este o aducere în conștient a poveștii lui Ivan Ilyich a cărui dramă nu este boala în sine sau întrebările în legătură cu reușita pe care o poate sau nu aduce tratamentul prescris, ci singurătatea. Înconjurat de familie, de medici, el este de fapt singur, singur prin faptul aparent banal că nimeni nu-i arată înțelegere, compasiune, simpatie, totul se rezumă la fișe, la constatări, la recomandări, la rețete, pe când el are nevoie, precum un copil, să fie alinat. Să fie vindecat, nu tratat.

Și mi-am amintit de bunicul, care atât spunea: Vica, să nu mă lași să stau în spital. Nu în spital, acasă. Acasă, între cei dragi. El, om cunoscut în tot orașul, stimat, ar fi beneficiat de toată grija și de tot confortul dacă ar fi fost nevoie să stea în spital. Dar pur și simplu se opunea. Aveam acasă perfuzia, îmi amintesc perfect cum mama îi schimba acele, tuburile, flacoanele cu pastile și nu-i trebuia mai mult. Erau lângă el mama, tata, bunica și pentru el, nimic nu mai conta. Era ACASĂ, era împăcat.

Acum însă s-a ajuns la momentul la care nicio femeie nu mai naște acasă, mai mult, fără să-și fi făcut cel puțin trei ecografii la părțile moi - nu, nu e o metaforă, ci doar un (alt) termen medical – iar a spune “nu” procedurilor din clinicile private sau din spitale denotă o alegere (un manifest chiar!) și nu împrejurări lipsite de perspectivă. În cel mai îndepărtat sat, unde pentru oameni periuța de dinți e un moft, se știe totuși foarte clar că pentru dureri de șale se merge la primul spital și se face o recoltare de urină sau un RMN. Totul are o rezolvare. Pentru că medicina are acum aproape toate răspunsurile. Și învinge tot. Chiar și viața, uneori.

***

Azi, 18 decembrie, se împlinesc exact doi ani de când Bogdan a fost diagnosticat cu diabet. Timp în care toți medicii la care am fost nu ne-au spus decât despre progresul medicinei, despre pompe cu insulină, despre insulina inhalabilă, despre vaccinul miraculos, despre studii, despre cercetări, teste și, desigur, placa despre cum să raportăm glicemiile la carbohidrați la ore și la unități. Totul e în cifre, totul e matematică. Și toți s-au declarat nemulțumiți în legătură cu drumul pe care l-am ales eu. Ei bine, mai vedem.

De la 1 ianuarie 2015

La aprozar fiind, avem mereu aceeași problemă. Nu se poate plăti de pe card. De înțeles de altfel faptul că tanti cea amabilă și care face și borș de casă nu știe ce mai e și aia un sistem POS, doar până la urmă vorbim despre un aprozar! Aprozarul micuț, de la colț. Să fim sinceri acum, cine cumpără un dovleac și patru gutui nu are nevoie de bani importanți! Nici chiar pentru un sac de gogonele nu se impun prea multe bancnote, deci doamna cea simandicoasă și posesoare de card dar nu și de bani va merge până la cel mai apropiat bancomat. Și va scoate cei aproape 30 de lei necesari.

Ca o parafrazare, la aprozar, ca excepție de la regula general valabilă, ai card dar… n-ai parte. Și cam așa înțeleg că vor sta lucrurile de la 1 ianuarie 2015 și în ceea ce privește accesul la sănătate. Un pic invers, dar ideea rămâne în picioare. Cum ar veni, dacă nu vei avea cardul de sănătate în buzunar când te ia cu amețeală iar paramedicii din ambulanța care vine chemată de vreun bun samaritean nu au cititorul de carduri la ei, e ca și cum nu ai avea cash pentru fructe atunci când ești la aprozar. Deci vrei-nu-vrei, va trebui să-ți aplici două palme, să te ridici, să dai o fugă până acasă, să cauți prin vreun colț de sertar acel obligatoriu card de sănătate și să te prezinți regulamentar la locul faptei leșinului, cu el în dinți, în mână sau în buzunar.

Dar, lăsând gluma la o parte, eu, ca mamă de copil diagnosticat cu diabet, salut introducerea acestor carduri. Mai este mult timp până ce Bogdan va împlini 18 ani și-mi pun toată încrederea în beneficiile stilului de viață vegan, însă cred că un asemenea card și informația decelată rapid de cititoarele de carduri de sanatate vor face accesul la medicație de departe mai puțin riscant și, ca și timp, înzecit mai ușor.

“Da’ nu faci lucrurile după capul tău, nu-i așa?!”

Era iarnă și veneam cu copiii de la cumpărături. “Cumpărături” însemnând o sacoșă mare plină-ochi cu fructe. Mai ales banane. Iată cum suna o discuție purtată cu un vecin din bloc, vecin care văzuse impresionanta cantitate de fructe.

- E adevărat că are diabet?!

- Este diagnosticat cu diabet. (Nu știu dacă a simțit nuanța dar aceste patru cuvinte cuprind esența a ceea ce am gândit eu în tot acest an.)

- Și îi faci insulină?

- Puțină.

- A, are doze mici?

- Nu, conform teoriei i-ar trebui doze mai mari dar eu îi fac puțină. Manâncă multe fructe în schimb! (Și-i arăt, deși nu mai era cazul, sacul din dotare.)

După o pauză de ochi măriți și tentative – eșuate – de familiarizare cu ideea, articulează:

- Da’ nu faci lucrurile după capul tău, nu-i așa?!

Am râs, am împins copiii în liftul a cărui ușă o țineam deschisă și tot râzând mi-am făcut și eu loc să trec. Eu cu fructele mele. L-am lăsat uitându-se întrebător. Se uită și acum, de fiecare dată când ne vede…

Pentru că în tot acest an și un pic ce a trecut, am tot făcut lucrurile de capul meu. A fost un an în care NU am răsturnat internetul citind despre viitorul medicinei și șansele de vindecare pe care evoluția industriei farmaceutice le aduce cu sine. A fost un an în care am încercat să mă feresc de diabetologi, de ideile lor fixe și de îndemnurile lor de-a face lucrurile ca la carte.

A fost un an în care am mers cu pași mici, un an în care am dat înapoi, un an în care am luat decizii care în ochii oricui ar putea părea nebunești. A fost un an în care nu de puține ori am fost catalogată drept “inconștientă” și mi s-a spus că nu îmi pasă. Dacă într-o primă fază calculam hidrații din felia de pâine, paharul de lapte și farfuria de supă și-mi făceam bagajele pentru a ne muta într-un loc unde laptele să vină de la văcuțe sănătoase, pâinea să fie de casă iar supa din legume nestropite, renunțând complet la insulină, ei bine primăvara trecută schimbam tactica, reveneam la insulină și lăsam copilul să mănânce ce vrea, de la ciocolată de casă (făcută cu zahăr!) la câte o înghețată primită în fiecare zi la prânz. Fără excepție. Apoi a venit perioada “fără gluten”. A fost doar o perioadă. Am renunțat complet la zahăr și am îmbrățișat cu pasiunea mierea. Apoi a venit perioada acupuncturii. Presupuncturii de fapt. A trecut și ea. Totul în paralel cu tratament homeopat și tratament naturist. Apoi, la sfârșitul lui iulie, făceam o constatare cel puțin interesantă: într-o noapte în care nu-i făcusem copilului insulină, glicemiile lui fuseseră constante și foarte aproape de valorile normale! Apoi am început să-i dau scorțișoară. Amestecată cu miere. Da, mierea despre care scriam și mai sus. Încă un subiect care a mers mână în mână cu “inconștiența”. La începutul lui august am renunțat la televizor. Fără televizor și fără calculator. Mai multe cărți de povești, mai multe cărți de colorat, toți pereții din casă colorați, bonus masa, scaunele, ușile și așternuturile, dar, la scurt timp, s-a rezolvat problema bruxismului. Nu cred să fi fost o simplă coincidență. Din septembrie am renunțat la pâinea din comerț. Am înlocuit-o cu niște lipii banale, făcute din făină integrală. Am micșorat dozele de insulină. Apoi, cu multe fructe, fără carne, fără lactate și fără a mai cumpăra nimic gata-preparat, am trecut iarna bucurându-ne de glicemii tot mai bune, raportat la doze tot mai mici de insulină.

A fost un an lung și un an scurt în același timp. A fost un an rău. A fost anul cel mai rău din toată viața mea de până acum. Dar a fost anul care m-a învățat cele mai multe lucruri bune. Dacă lucrurile nu ar fi stat cum au stat, nu aș fi fost acum aici. Acolo unde zece voci au spus “nu”, eu am spus “da” și invers.

A fost anul în care, mai mult ca niciodată, am făcut lucrurile “de capul meu”. Dar capul meu este capul unei mame. Este capul unei mame care are copilul diagnosticat cu diabet… un “diabet” pe care, pas cu pas, îl transform într-o amintire.

colaj

Răsturnarea ideii de cofetărie

Pe principiul ziua bună se cunoaște de dimineață iar săptămâna minunată de luni, am început ziua mergând la cofetărie. Dar nu la orice cofetărie, ci la o cofetărie raw-vegan. Mai precis, la cofetăria Ostraw Vegan, cofetărie despre care aflasem zilele trecute și care, din imaginile de pe site-ul Ligiei Pop, mi se păruse un loc uriaș adăpostind o lume gen alice în țara minunilor…

Ei bine, cofetăria nu este nici pe departe uriașă, dimpotrivă, este minusculă, dar acest lucru devine irelevant odată ce începi să guști…

Și-am gustat și-am tot gustat… Bomboane cu ovăz și merișor (au devenit preferatele noastre!), cu prune și cu nuci, cu ghimbir, cu cânepă, apoi pătrățele de ciocolată, tort, înghețată, sunt toate acolo… SPLENDID! Iar faptul că un copil ce până mai deunăzi mânca ouă Kinder, batonașe de ciocolată, jeleuri, bombonele și mai era și familiar cu gustul prăjituricilor de la Ana Pan a fără acceptat fără rezerve schimbarea, spune foarte multe despre ceea ce se poate face îmbinând, cu simplitate, nuci, semințe, fructe, vanilie, miere, scorțișoară, cacao sau alte ingrediente a căror denumire, origine și întrebuințare îmi sunt (încă) străine…

Concluziile ar fi că se poate, că este simplu, că este la îndemâna oricui. Pentru că eu una, deși am tot făcut înghețată raw-vegan, nu mi-am imaginat că se pot face bomboane și tort care să mai fie și comestibile! Da, recunosc, obișnuită fiind cu… obișnuitul, până astăzi am trăit cu impresia că nu poate exista desert delicios în absența laptelui, oului, a zahărului și a untului, a dospitului, fiertului sau coptului…

Și încă o notă importantă: cele trei tăvițe pe care le-am mâncat cot-la-cot nu ne-au lăsat cu senzația aceea de oare ce-o fi fost în capul nostru de am mâncat atât?! ci cu o stare de bine și, foarte important pentru noi, glicemia lui Bogdan a stat în parametri, deși dulciurile pentru “diabetici” le-am apreciat doar din ochi, în catalog! Smile

1 2 3

4  5

6 7

9 10

16 13

Alternativa la covrigei și sticsuri sau despre “Nothing goes away until…”

Uneori stau și mă întreb de ce a fost nevoie să se ajungă la un diagnostic de diabet pentru a învăța să facem lucrurile așa cum trebuie. Impresia că nu avem timp, marketing-ul care ne păcălește cu 0 conservanți duc la o comoditate care ne lipsește și de plăcerea de a face lucrurile și de bucuria de-a le vedea împlinindu-se.

La una dintre ședințele de acupunctură la care am fost cu Bogdan găsisem scris pe tabla din cabinet: Nothing goes away until it teaches us what we have to know. Presupun că așa este. Altfel acum aș fost la Mega Image cumpărând cine știe ce covrigei sau sticsuri sau alte “minuni” ce sunt numai bune de ronțăit prin parc.

Recunosc: dacă nu ne-ar fi ajuns cuțitul la os, într-o lume în care poți cumpăra orice nu mi s-ar fi părut atât de important să-mi cresc copilul în spiritul mâncării făcute în casă. Iar în aceste vremuri în care totul este ultra-procesat, o educație a alimentației corecte va fi, à la longue, cel mai bun lucru pe care i-l pot oferi.

***

Mai jos sunt poze cu experimentul culinar de astăzi. Rețeta poate fi găsită aici, pare ceva elaborat dar de fapt se macină niște semințe, se amestecă împreună cu apă, sare, ulei și făină într-un aluat (care seamănă cu cimentul…) ce se taie în forme și se coace la cuptor.

P.S. Pufuleții însă nu am habar cu ce i-aș putea înlocui. Open-mouthed smile

1 2 3

5 6 7

 10 8 9

11 12 13

15  16

Are sau nu are diabet?… și despre ClinicBouquet, primul portal de sănătate transfrontalieră

De jumătate de an încoace, suntem trecuți prin tot și prin toate. Spitale, clinici particulare, drumuri la Cluj, sfaturi, păreri, idei. Mergem la spitalul de oftalmologie pentru un control de rutină, aflăm de un cabinet de acupunctură. Vorbesc cu o fostă colegă de liceu, aflăm despre un doctor din Cluj care prescrie un tratament naturist. Ne întâlnim în parc cu o cunoștință, ne recomandă o clinică din Germania. Aflăm de la un coleg de serviciu despre niște seminarii pe tema diabetului, seminarii care se țin în Târgoviște. Mergem peste tot, iar unde nu mergem, sunăm, trimitem emailuri… comandăm și citim cărți, ne abonăm la orice newsletter care ni se pare util.

Pentru că dacă nimeni din familia ta nu are diabet iar copilul tău de 4 ani este brusc diagnosticat cu diabet, îți fuge pământul de sub picioare. Viața ți se transformă brusc într-o căutare. De medici, de remedii, de alternative. Iar când 10 medici îți spun fără să clipească că da, are diabet, cauți alți 10 care să-ți confirme că lucrurile vor reintra, mai devreme sau mai târziu, pe făgașul normal. Iar când ai o hârtie care spune, alb pe negru, că pancreasul copilului este funcțional, cauți blocajul. Te duci la psiholog și te joci cu plastilină și cu acuarele de-a doctorul care pune întrebări amuzante, te duci la nutriționist și începi joaca de-a hai să facem papa doar acasă, că-i mai bună!, te duci la homeopat și iei granule dulci și bune la gust, te duci la farmacia naturistă și iei ceaiuri, îți suni fosta colegă de liceu, colegă care locuiește în Cluj, și o rogi să-ți mai trimită Diavit, Diavit care, cumpărat direct de la doctorul Roman Morar, are prețul la jumătate față de farmaciile naturiste din București… iată doar o parte a periplului despre care am tot scris la începutul anului, de exemplu aici, aici sau aici

La un moment dat, te riști și stopezi insulina. Apoi reiei schema, de frică. Până la urmă nu este vorba de persoana ta, ci de copilul tău! În continuare întrebi. În continuare stai cu sufletul la gură. Apoi te uiți pentru a milioana oară pe caietul de glicemii și constați – tot pentru a milioana oară! – că perioadele când ai luat taurul de coarne și l-ai insulinizat puțin sau nu l-ai insulinizat deloc au adus glicemii de aceeași valoare iar ocazional, spre extazul tău, chiar mai bune! Decizi să testezi o variantă de mijloc, variantă care împacă cei 10 medici alopați cu cei 10 care practică medicina alternativă și cu cele 100 de voci ale conștiinței tale: scoți insulina de dimineață și reduci restul dozelor cu câte o unitate iar copilul mănâncă (cât mai) sănătos, dar după bunul plac și poftă!

Iar prin prisma unui articol recent apărut și care vorbește despre ADHD ca fiind o boală fictivă, ești tentat să afirmi același lucru despre diabet, atât despre cel al copilului tău cât și, mergând nepermis de departe, despre cel juvenil în general! Dar glucometrul încă te contrazice așadar aștepți ziua când vei putea spune, împreună cu cei care practică medicina alternativă dincolo de clasicele rezerve, că, oricare ar fi dezechilibrul, când vine vorba de copii, acesta înseamnă DOAR O CHESTIUNE DE TIMP!

***

Într-o lume în care pare-se că suntem mai bolnavi decât am fost vreodată, în care vedem cum se deschide farmacie după farmacie (cititorii mai vechi își amintesc probabil acest articol…), avem nevoie de medici! De medici care să infirme!

Și uite-așa, întâmplător am aflat că există ceva care se cheamă ClinicBouquet - Primul portal de sanatate transfrontaliera. Am navigat încolo-încoace, informația pentru diabet mi-e deja cunoscută, dar e bine de știut că dacă avem nevoie de un medic, îl găsim la un loc cu mulți alții, mulți alții care ar putea avea o a doua, o a treia sau o a 10-a părere!

imageimage

Cu pagină de facebook unde se anunță evenimente gratuite și, de exemplu, lista de clinici specializate în flebologie (care, pentru mine personal, este tot o informație utilă în această perioadă!), salut lansarea acestui clinicbouqet și-l consider, în mod cert, o idee bună și de ajutor!

image

Friend or foe?

Laptele – prieten sau dușman?

***

Până să ne hotărâm dacă participăm la programul de 21 de zile care asigură remisia până la 100% a diabetului, am comandat cărțile aferente.

Le-am primit și arată așa:

friend-or-foe1

În total aproape 2 000 de pagini. Buuuuun… Am fost convinsă că lectura va fi la fel de grea precum au fost și pachetele. În mod surprinzător, lectura este mai mult decât plăcută, însă informația…. te bulversează de-a dreptul!

***

Se pare că laptele de vacă este direct asociat cu diabetul juvenil. Finlanda, țara unde se înregistrează cel mai mare consum de lapte / cap de locuitor este și țara cu cel mai mare număr de insulino-dependenți, procentual vorbind. La polul opus, în Japonia, unde consumul de lapte de vacă este nesemnificativ, se înregistrează o rată de 1 / 36 față de Finlanda….

Cercetările au arătat faptul că un copil care consumă lapte de vacă în mod regulat produce de 8 ori mai mulți anticorpi pentru a neutraliza antigenii din lapte. Iar acești anticorpi suplimentari distrug / blochează celulele beta produse de pancreas…

***

Sceptică de felul meu, am căutat pe internet. Primul articol care mi-a ieșit în cale confirmă cele citite în catastifele tocmai venite prin poștă. Ar mai fi de investigat, însă până una-alta am putea să fim (un pic) mai atenți….

O lume mică

Sau despre coincidențe.

În taxi. Urc, spun unde mergem, pornim. Taximetristul mă întrebă ce este cu cel mic. Îi spun că nu cel mic este bolnav, ci că mergem la cel mare. Ce are? Diabet. Spune ceva ce nu înțeleg, dar presupun că mi-a zis că-i pare rău. Se întoarce la mine și-mi spune Doamnă, să nu vă fie frică. Probabil că m-am uitat întrebător. A închis radioul și a repetat. M-am gândit, a, da, ok, apreciez îndemnul, voi încerca. Și-mi spune simplu: și eu am. Apoi scoate din cotiera ceva ca o fiolă mai lungă, cu un capac albastru, și-mi spune că este insulina pentru ora 1.

Și uite așa am aflat că omul trăiește cu diabet de 12 ani, că s-a învățat cu calcularea porțiilor, că știe cam ce valoarea are glicemia lui după semnalele corpului, că și-o verifică și cu aparatul doar din obișnuința căpătată de-a lungul timpului, că ai voie să mănânci orice atâta timp cât respecți anumite combinații, că a aflat că are diabet la 18 ani, că atunci a vrut să se arunce de la geamul salonului gândindu-se că viața lui e terminată, că acum are un băiat de 7 ani (îmi arată o poză cu un chip poznaș), că îi măsoară și celui mic o dată la câtva timp glicemia, că el nu se simte bolvav, că își amintește de diabet doar când mai duce pe cineva la vreun spital. Mi-a vorbit despre hidrați, despre mama lui care era bătută în mod regulat de către tatăl lui și despre o copilărie când de multe ori nu au avut nici pâine.

Mi-a vorbit simplu. Nu ca să-și spună of-ul. Nu ca să se plângă. Nu ca să fie compătimit. Nu ca să mă încurajeze. Pur și simplu ca să mă liniștească. Fără dramatism, fără exagerări, simplu și detașat. Și nu pentru ca în timp ce-mi vorbește eu să uit să fiu atentă la drum iar el să mă ducă prin tot Bucureștiul, doar pentru a-și face target-ul de curse zilnic – așa cum se (mai) obișnuiește în breasla taximetriștilor.

Un om normal. Normal precum ar trebui să fim cu toții.

Etichete

În marea majoritate a timpului, generalizăm, simplificăm, punem etichete.

Când scriam articolul despre longevitatea femeilor comparativ cu cea a bărbaților, mă gândisem să abordez și tema neimplicării emoționale a acestora din urmă în viața cotidiană, ca fiind o cauză a unei mortalități mai timpurii. Simplificând totul până la:

  • femeile plâng, se descarcă, pornesc mai departe;
  • bărbații nu plâng, nu se descarcă, deci… nu merg prea departe.

Începând de astăzi, cred că bărbații nu plâng din respect. Pentru că atunci când un bărbat plânge, se rupe ceva. În el. Dar mai mult decât în el, se rupe ceva în cel care asistă la scenă. Este cutremurător să vezi un bărbat plângând. Ochii unei femei care plânge trezesc sentimente de compasiune. Însă privirea unui bărbat care are în el un preaplin este ceva înspăimântător de intens.