“Da’ nu faci lucrurile după capul tău, nu-i așa?!”

Era iarnă și veneam cu copiii de la cumpărături. “Cumpărături” însemnând o sacoșă mare plină-ochi cu fructe. Mai ales banane. Iată cum suna o discuție purtată cu un vecin din bloc, vecin care văzuse impresionanta cantitate de fructe.

- E adevărat că are diabet?!

- Este diagnosticat cu diabet. (Nu știu dacă a simțit nuanța dar aceste patru cuvinte cuprind esența a ceea ce am gândit eu în tot acest an.)

- Și îi faci insulină?

- Puțină.

- A, are doze mici?

- Nu, conform teoriei i-ar trebui doze mai mari dar eu îi fac puțină. Manâncă multe fructe în schimb! (Și-i arăt, deși nu mai era cazul, sacul din dotare.)

După o pauză de ochi măriți și tentative – eșuate – de familiarizare cu ideea, articulează:

- Da’ nu faci lucrurile după capul tău, nu-i așa?!

Am râs, am împins copiii în liftul a cărui ușă o țineam deschisă și tot râzând mi-am făcut și eu loc să trec. Eu cu fructele mele. L-am lăsat uitându-se întrebător. Se uită și acum, de fiecare dată când ne vede…

Pentru că în tot acest an și un pic ce a trecut, am tot făcut lucrurile de capul meu. A fost un an în care NU am răsturnat internetul citind despre viitorul medicinei și șansele de vindecare pe care evoluția industriei farmaceutice le aduce cu sine. A fost un an în care am încercat să mă feresc de diabetologi, de ideile lor fixe și de îndemnurile lor de-a face lucrurile ca la carte.

A fost un an în care am mers cu pași mici, un an în care am dat înapoi, un an în care am luat decizii care în ochii oricui ar putea părea nebunești. A fost un an în care nu de puține ori am fost catalogată drept “inconștientă” și mi s-a spus că nu îmi pasă. Dacă într-o primă fază calculam hidrații din felia de pâine, paharul de lapte și farfuria de supă și-mi făceam bagajele pentru a ne muta într-un loc unde laptele să vină de la văcuțe sănătoase, pâinea să fie de casă iar supa din legume nestropite, renunțând complet la insulină, ei bine primăvara trecută schimbam tactica, reveneam la insulină și lăsam copilul să mănânce ce vrea, de la ciocolată de casă (făcută cu zahăr!) la câte o înghețată primită în fiecare zi la prânz. Fără excepție. Apoi a venit perioada “fără gluten”. A fost doar o perioadă. Am renunțat complet la zahăr și am îmbrățișat cu pasiunea mierea. Apoi a venit perioada acupuncturii. Presupuncturii de fapt. A trecut și ea. Totul în paralel cu tratament homeopat și tratament naturist. Apoi, la sfârșitul lui iulie, făceam o constatare cel puțin interesantă: într-o noapte în care nu-i făcusem copilului insulină, glicemiile lui fuseseră constante și foarte aproape de valorile normale! Apoi am început să-i dau scorțișoară. Amestecată cu miere. Da, mierea despre care scriam și mai sus. Încă un subiect care a mers mână în mână cu “inconștiența”. La începutul lui august am renunțat la televizor. Fără televizor și fără calculator. Mai multe cărți de povești, mai multe cărți de colorat, toți pereții din casă colorați, bonus masa, scaunele, ușile și așternuturile, dar, la scurt timp, s-a rezolvat problema bruxismului. Nu cred să fi fost o simplă coincidență. Din septembrie am renunțat la pâinea din comerț. Am înlocuit-o cu niște lipii banale, făcute din făină integrală. Am micșorat dozele de insulină. Apoi, cu multe fructe, fără carne, fără lactate și fără a mai cumpăra nimic gata-preparat, am trecut iarna bucurându-ne de glicemii tot mai bune, raportat la doze tot mai mici de insulină.

A fost un an lung și un an scurt în același timp. A fost un an rău. A fost anul cel mai rău din toată viața mea de până acum. Dar a fost anul care m-a învățat cele mai multe lucruri bune. Dacă lucrurile nu ar fi stat cum au stat, nu aș fi fost acum aici. Acolo unde zece voci au spus “nu”, eu am spus “da” și invers.

A fost anul în care, mai mult ca niciodată, am făcut lucrurile “de capul meu”. Dar capul meu este capul unei mame. Este capul unei mame care are copilul diagnosticat cu diabet… un “diabet” pe care, pas cu pas, îl transform într-o amintire.

colaj

O lume mică

Sau despre coincidențe.

În taxi. Urc, spun unde mergem, pornim. Taximetristul mă întrebă ce este cu cel mic. Îi spun că nu cel mic este bolnav, ci că mergem la cel mare. Ce are? Diabet. Spune ceva ce nu înțeleg, dar presupun că mi-a zis că-i pare rău. Se întoarce la mine și-mi spune Doamnă, să nu vă fie frică. Probabil că m-am uitat întrebător. A închis radioul și a repetat. M-am gândit, a, da, ok, apreciez îndemnul, voi încerca. Și-mi spune simplu: și eu am. Apoi scoate din cotiera ceva ca o fiolă mai lungă, cu un capac albastru, și-mi spune că este insulina pentru ora 1.

Și uite așa am aflat că omul trăiește cu diabet de 12 ani, că s-a învățat cu calcularea porțiilor, că știe cam ce valoarea are glicemia lui după semnalele corpului, că și-o verifică și cu aparatul doar din obișnuința căpătată de-a lungul timpului, că ai voie să mănânci orice atâta timp cât respecți anumite combinații, că a aflat că are diabet la 18 ani, că atunci a vrut să se arunce de la geamul salonului gândindu-se că viața lui e terminată, că acum are un băiat de 7 ani (îmi arată o poză cu un chip poznaș), că îi măsoară și celui mic o dată la câtva timp glicemia, că el nu se simte bolvav, că își amintește de diabet doar când mai duce pe cineva la vreun spital. Mi-a vorbit despre hidrați, despre mama lui care era bătută în mod regulat de către tatăl lui și despre o copilărie când de multe ori nu au avut nici pâine.

Mi-a vorbit simplu. Nu ca să-și spună of-ul. Nu ca să se plângă. Nu ca să fie compătimit. Nu ca să mă încurajeze. Pur și simplu ca să mă liniștească. Fără dramatism, fără exagerări, simplu și detașat. Și nu pentru ca în timp ce-mi vorbește eu să uit să fiu atentă la drum iar el să mă ducă prin tot Bucureștiul, doar pentru a-și face target-ul de curse zilnic – așa cum se (mai) obișnuiește în breasla taximetriștilor.

Un om normal. Normal precum ar trebui să fim cu toții.