“Da’ nu faci lucrurile după capul tău, nu-i așa?!”

Era iarnă și veneam cu copiii de la cumpărături. “Cumpărături” însemnând o sacoșă mare plină-ochi cu fructe. Mai ales banane. Iată cum suna o discuție purtată cu un vecin din bloc, vecin care văzuse impresionanta cantitate de fructe.

- E adevărat că are diabet?!

- Este diagnosticat cu diabet. (Nu știu dacă a simțit nuanța dar aceste patru cuvinte cuprind esența a ceea ce am gândit eu în tot acest an.)

- Și îi faci insulină?

- Puțină.

- A, are doze mici?

- Nu, conform teoriei i-ar trebui doze mai mari dar eu îi fac puțină. Manâncă multe fructe în schimb! (Și-i arăt, deși nu mai era cazul, sacul din dotare.)

După o pauză de ochi măriți și tentative – eșuate – de familiarizare cu ideea, articulează:

- Da’ nu faci lucrurile după capul tău, nu-i așa?!

Am râs, am împins copiii în liftul a cărui ușă o țineam deschisă și tot râzând mi-am făcut și eu loc să trec. Eu cu fructele mele. L-am lăsat uitându-se întrebător. Se uită și acum, de fiecare dată când ne vede…

Pentru că în tot acest an și un pic ce a trecut, am tot făcut lucrurile de capul meu. A fost un an în care NU am răsturnat internetul citind despre viitorul medicinei și șansele de vindecare pe care evoluția industriei farmaceutice le aduce cu sine. A fost un an în care am încercat să mă feresc de diabetologi, de ideile lor fixe și de îndemnurile lor de-a face lucrurile ca la carte.

A fost un an în care am mers cu pași mici, un an în care am dat înapoi, un an în care am luat decizii care în ochii oricui ar putea părea nebunești. A fost un an în care nu de puține ori am fost catalogată drept “inconștientă” și mi s-a spus că nu îmi pasă. Dacă într-o primă fază calculam hidrații din felia de pâine, paharul de lapte și farfuria de supă și-mi făceam bagajele pentru a ne muta într-un loc unde laptele să vină de la văcuțe sănătoase, pâinea să fie de casă iar supa din legume nestropite, renunțând complet la insulină, ei bine primăvara trecută schimbam tactica, reveneam la insulină și lăsam copilul să mănânce ce vrea, de la ciocolată de casă (făcută cu zahăr!) la câte o înghețată primită în fiecare zi la prânz. Fără excepție. Apoi a venit perioada “fără gluten”. A fost doar o perioadă. Am renunțat complet la zahăr și am îmbrățișat cu pasiunea mierea. Apoi a venit perioada acupuncturii. Presupuncturii de fapt. A trecut și ea. Totul în paralel cu tratament homeopat și tratament naturist. Apoi, la sfârșitul lui iulie, făceam o constatare cel puțin interesantă: într-o noapte în care nu-i făcusem copilului insulină, glicemiile lui fuseseră constante și foarte aproape de valorile normale! Apoi am început să-i dau scorțișoară. Amestecată cu miere. Da, mierea despre care scriam și mai sus. Încă un subiect care a mers mână în mână cu “inconștiența”. La începutul lui august am renunțat la televizor. Fără televizor și fără calculator. Mai multe cărți de povești, mai multe cărți de colorat, toți pereții din casă colorați, bonus masa, scaunele, ușile și așternuturile, dar, la scurt timp, s-a rezolvat problema bruxismului. Nu cred să fi fost o simplă coincidență. Din septembrie am renunțat la pâinea din comerț. Am înlocuit-o cu niște lipii banale, făcute din făină integrală. Am micșorat dozele de insulină. Apoi, cu multe fructe, fără carne, fără lactate și fără a mai cumpăra nimic gata-preparat, am trecut iarna bucurându-ne de glicemii tot mai bune, raportat la doze tot mai mici de insulină.

A fost un an lung și un an scurt în același timp. A fost un an rău. A fost anul cel mai rău din toată viața mea de până acum. Dar a fost anul care m-a învățat cele mai multe lucruri bune. Dacă lucrurile nu ar fi stat cum au stat, nu aș fi fost acum aici. Acolo unde zece voci au spus “nu”, eu am spus “da” și invers.

A fost anul în care, mai mult ca niciodată, am făcut lucrurile “de capul meu”. Dar capul meu este capul unei mame. Este capul unei mame care are copilul diagnosticat cu diabet… un “diabet” pe care, pas cu pas, îl transform într-o amintire.

colaj

Clipa de azi, amintirea de mâine

Nu am amintiri foarte clare din copilărie. Am fost un copil norocos, atât părinții cât și bunicii s-au străduit să ne dea ce este mai bun. Cu toate acestea, îmi amintesc ca prin ceață cadourile de sub bradul de Crăciun, la fel și bunătățile pe care le primeam destul de des din străinătate.

În schimb, amintirile mele se leagă de faptul că am alergat într-o zi de la cresă/grădiniță, am căzut și că am făcut praf sticla de lapte din gentuță – știam că voi fi certată pentru acest lucru… De faptul că fratele meu, supărat pentru cine-știe-ce, mi-a aruncat într-o zi toate plușurile de la balconul casei – s-a nimerit ca momentul să fie după niște zile mai ploioase… De muștruluiala când făceam mofturi la masă sau când nu vroiam să dormim la prânz. De faptul că am rămas prinsă într-un gard în încercarea de a fura liliac chiar în ziua de Paște – îmi amintesc cu precizie două momente: cel în care mama mi-a ridicat mâna și a exclamat panicată că sunt plină de sânge pe tricou și că la scosul firelor s-a nimerit să fie și o fetiță din vecini acasă la noi, ei bine privirea ei plină de milă m-a făcut să dau un adevărat spectacol când a venit cine-o-fi-venit să-mi scoată firele (suspectez că vecina care îmi făcea și injecțiile când făceam complicații după vreo gripă, așa cum frumos îmi stătea în fire)… Nu-mi amintesc durerea de când m-am prins în gard, nici pe cea de când am fost cusută, ci, culmea, îmi amintesc doar lucruri care nu au avut de-a face cu durerea fizică… Îmi mai amintesc faptul că am făcut nu-știu-ce năzbâtie cu fratele meu, că el a luat bătaie, eu nu, dar că privirea plină de reproș a mamei m-a făcut să mă închid în mine și să refuz să mă mai uit la desenele animate din acea zi (care pe atunci se difuzau parcă doar o dată pe săptămână…). Nu știu, poate am vrut să mă pedepsesc pe mine…. sau poate pe televizor, prin absența mea :-)

Mai sunt și alte lucruri. Însă unde vreau să ajung? La ideea că ceea ce mi s-a întipărit cu precizie în minte se leagă mai ales de ceea ce a fost neplăcut. Neplăcut, nu dureros.

Stau acum și mă întreb ce va reține Bogdan, peste ani, din glicemiile luate noaptea – când, panicați cum suntem, avem impresia că este ceva în neregulă – din țipetele mele de la masă, când trebuie să mănânce ceva și nu altceva, iar când în sfârșit am ajuns la ceva care îi și place și are și numărul optim de hidrați/100 gr, vrea mai mult decât “trebuie”, din duritatea mea de la fiecare administrare de insulină, când, în încercarea de a-l face să nu se teamă de înțepătură, îl forțez să se autocontroleze și să-mi indice el momentul când este pregătit și când nu se va mișca pentru ca eu să-i pot face injecția bine…

Amintirile lui vor fi, în mare măsură, clipele pe care le trăiește, acum, cu  mine… Reacțiile mele, priviri, gesturi, i se vor întipări în minte mai mult decât orice înțepătură de ac, mai mult decât toate juliturile sau vânătăile de la căzături din copac…

Poate că ar trebui să fiu mai atentă.