Astfel de oameni

Eu am aflat de Mitologiile lui Roland Barthes nu din discuții academice de la lansări de carte sau cenacluri literare, cum poate-au aflat alții, ci frunzărind într-o zi Şapte Seri la metrou. Şi ce scria acolo mi-a fost de-ajuns ca să-mi iau, în aceeaşi zi, şi Mitologiile şi A Lover’s Discourse, şi apoi tot ce-am mai găsit scris de el. Şi ce se zicea în săptămânal despre articolele lui R.B. din Mitologii am găsit citat şi pe copertă şi am citit cu aceeaşi încântare pentru că cele câteva rânduri sunt pentru mine una, prin ele însele, o foarte reușită descriere a unui tip de om-raritate: “Mitologiile lui Roland Barthes sunt încă modelul felului în care, în cuvinte, cartofii prăjiți sunt mai gustoşi, vinul roşu sec, mai sec, streapteas-ul, mai erotic, Turul Franței, mai eroic, Spania, mai periculos de frumoasă, detergenții, mai puri, wrestling-ul, mai spectaculos, margarina, mai sănătoasă, scriitorul, mai zeu decât un star, automobilul, mai etanş decât o catedrală. Mitologiile barthesiene au un singur defect: sunt atât de bine scrise încât, dacă rațiunea existenței ar fi stilul, toate firmele de publicitate ar trebui să se închidă imediat.” (Alexandru Matei)

Ei bine da, subscriu, se întâmplă să existe astfel de oameni care fac glumele nesărate să fie fix sarea-n bucate iar pe cele teribile, de-a dreptul necesare, oameni care fac anormalul firesc, pârțurile savuroase, hainele neimportante, pizza divină, caloriferele reci excesiv de calde, maşinile mici mai mult decât încăpătoare, şosetele scămoşate să pară moi şi pufoase, absurdul, cu noimă, matematica încă şi mai bizară, trândăveala deloc d-eb-i-lit-a-ntă, oameni care fac drumurile să pară prea scurte, cuvinte aparent sinonime să aibă sensuri îndepărtate, distanțele mari, mici, toanele perfect acceptabile, noțiunea de bun-simț tot mai încăpătoare, gheața mai rece, ploaia o sublimare, tăcerile justificate iar polițiştii anoşti să capete ambivalențe de Barbă Albastră.

Genul de bărbat care face o femeie frumoasă

Alaltăieri seara m-am simțit inspirată și mi-am pictat unghiile, și de mâini și de la picioare, roșii. Un fel de corai de fapt, dar hai să zicem roșii. Și în timp ce mă încruntam și concentram să nu dau pe lângă iar cei mici chibițau pe lângă mine cu sfaturi și constatări, de genul mami, ești o monstră! (femininul de la monstru, pentru că în “Tinerețe fără bătrânețe” și Scorpia și Gheonoaia au ghearele roșii, pline cu sânge de la cei au încercat să treacă pe tărâmul lor etc.) sau mami, ce cool sunt (așa vorbesc copiii de la Grădinița nr. 7…), dă-te și pe păr, fă-l pe tot roșu! mi-am amintit ceva frumos din copilăria mea, și anume că tata era cel care-i picta mamei unghiile de la picioare. Și nu pentru că ea nu s-ar fi descurcat, ci de drag. De dragul ei. Mi-i amintesc perfect, mama cu pielea ei foarte deschisă la culoare și cu piciorul dezgolit în brațe la tata, el foarte atent și amândoi liniștiți, vorbind încetișor unul cu celălalt. În armonie. Și mi-am dat seama că tata, pe lângă alte o mie de lucruri, e genul de bărbat care știe să facă o femeie frumoasă. Să împlinească. Toate amintirile mele în legătură cu ei au legătură cu tandrețea, ei doi ținându-se de mână pe stradă și după treizeci de ani de căsătorie sau tata aducând flori sau punând masa sau strângând-o sau trecând zilnic pe la mama la bancă, pur și simplu ca să o vadă. Sau tata ascultând-o. Sau ei doi uitându-se la filme. Tata protejând-o. Povestea cu tata și mama trecând calea ferată. Desenul lui tata cu doi îndrăgostiți mergând înlănțuiți prin ploaie. Trimis ca vedere și scris pe-atât de urât pe cât era de tulburător desenat (tata, dacă nu scrie cu majuscule, scrie în morse). Felul în care îl privea mama. Încrederea ei în el. …. (și aș putea continua așa o noapte întreagă)

Cum se încurajează exprimarea artistică

Pe fundalul acestei imagini se vede cum arată toată casa mea.

DSC_1021__1424078177_89.39.40.202

Așa este totul. Mai puțin partea de sus a pereților și tavanele, dar probabil pe măsură ce cresc, vor ajunge desenele și pe acolo. Pentru mulți, e incredibil că-mi las copiii să facă așa ceva. Mie mi se pare firesc. Așa am crescut și eu, în a doua parte a copilăriei. Întâi, am locuit la bunica. Acolo însă era muzeu, nu puteam atinge nimic, nu puteam strica nimic, era jale. O singură dată, într-un elan artistic de necontrolat, eu și fratele meu am scrijelit pe peretele din camera albă (la bunica aveam camere tematice, iar camera albă se chema așa pentru că toată mobila era albă, imaculată, superbă, era feeria casei acea cameră!) niște căsuțe și niște animăluțe, însă opera noastră aproape a îmbolnăvit-o pe bunica, ca să nu mai spun de papara pe care ne-am luat-o, pe post de învățătură de minte! Apoi însă, odată ce ne-am mutat, mama și tata ne-au cântat în strună, ne-au lăsat să ne facem camerele așa cum ne-am dorit iar noi ne-am dorit mai întâi afișe – cu Michael Jackson, Iron Maiden, Madonna, Sepultura și care-au mai fost, în funcție de vârstă, modă, prieteni – afișe fixate în piuneze, spre ‘bucuria” lui tata la zugrăvelile bi-anuale, apoi desene făcute în ceracolor (niște culori cerate în al căror meșteșug ne inițiase mama) și în nuanțe violente, tot spre bucuria lui tata, care între a acoperi zeci de găuri micuțe și a curăța cu șmirghel tot felul de desene șerpuitoare și care se prelungiseră, de la o lună la alta, de la un perete la altul, cred că totuși o prefera pe prima… Dar am crescut frumos, am crescut în bucurie. Și exact așa îi voi lăsa și eu să crească pe copiii mei. Restul, sunt simple detalii.

(Aici, oferte pentru lambriuri și materiale de construcții, de mare ajutor pentru iubitorii de artă. Și pentru cei care părintește, o încurajează. Să creștem frumos!) 

Surprinzătorul bulevard Primorski

Drept este că nici nu am călătorit foarte mult, dar faptul că de-a lungul unui singur bulevard poți găsi muzee, un teatru, un sediu al marinei, hoteluri, terase, restaurante, un parc imens, sedii de bănci, acces spre o zonă (deloc neglijabilă!) de promenadă, acces spre plajă și faleză, relicve dintr-un fost port, administrația a nu-știu-ce, un consulat, o fostă școală, o capelă, mi se pare un lucru demn de consemnat! Și vorbim aici de un bulevard îngust, cu doar două benzi, deci nimic spectaculos sau care să te facă să te aștepți la atâtea lucruri de văzut și colindat de-a lungul lui!

De reținut, după o primă zi: un restaurant care se cheamă la măicuțe, amenajat în ceva ce aduce cu o biserică, loc unde mâncarea este dumnezeiască – pe drept cuvânt! – și parcul imens despre care scriam mai sus, parc care te surprinde cu spectacole de teatru de păpuși, dansatori, cântăreți de jazz, expoziție de fotografie, skaters, un tip care doar cu niște tuburi de vopsea face niște desene cel puțin spectaculoase, un loc care este o replică a reliefului Mării Negre și unde hoarde de copii se cațără și se dau ca pe tobogan, o cișmea pentru copii, focuri de artificii… suficient pentru a ne face, de la mic la mare, să ne bucurăm că, de această dată, am ales să venim în Varna!

WP_20130824_035 WP_20130824_029

WP_20130824_030   WP_20130824_034

WP_20130824_051WP_20130824_056

WP_20130824_062  WP_20130824_060

WP_20130824_059 WP_20130824_068