“O să mă pun în cap, sper să mai încap…”

Am văzut acum ceva vreme o caricatură în trei acte care zicea așa: Mă duc să mănânc la McDonald’s. Bine. Mă duc să fumez o țigară. Bine. Voi deveni vegan. Și cu proteina, fierul și calciul ce faci?! Nu găsesc acum imaginea dar ideea rămâne: dacă un om din zece face ceva diferit, e suspect. Și unde veganii veritabili sunt foarte cumpătați în manifestări, un om care trăiește în secvența junk-food-alte vicii-canapea face un capăt de lume din orice se abate de la ce știe el.

Iar în episodul de azi, un pic despre yoga. Zi-i unui om că faci yoga și așteaptă-te să se uite la tine ca la felul șapte. Șaptezeci și șapte mai precis. Ori ai timp de irosit și ifose cosmopolite și mergi la o sală unde frământarea pricipală e să-ți asortezi pantalonii de yoga cu covorașul și cu elasticul de păr, ori ai gărgăuni și stai la zenit cu (dez)integrarea în cap. Ceea ce e probabil sigur mai grav. Te expui la remarci de genul încă un pic și ai să-mi zici că levitezi! și nici măcar faptul că le iei drept amuzante nu trage în balanță. Faci yoga, ești ciudat. Punct. În rest, e totul normal. Ce pot să spun… Poate doar că eu cred că dacă am face cu toții un pic de mișcare – hai, nu neapărat yoga, yoga e deja o formă de respect, nu doar pentru sine cât mai ales pentru toți ceilalți pe care încetezi să-i mai agresezi -, dar chiar și a urca și coborî pe scări și nu cu liftul și tot ar funcționa și că dacă ne-am folosi ochii, urechile și gura în mod proporțional am trăi altfel. Dar hei, altfel e deviant, deci să ne întoarcem la ce știm, raportul de 10 la 1 stabilește fără eroare ce e bine și ce e rău, nu-i așa?

A fi sau a nu fi

Tot din categoria eu și ideile mele, văd mai devreme o postare despre kanguri în pantaloni, hipsters, culori, telefoane mobile, lipsa de acuratețe a reclamelor și dizgrațioasele din Sex and the City (bine, le zicea altfel, dar tot pe la dizgrație se ajungea) și-mi vine ideea de-a comenta cu o poză a noului meu android auriu plus vorba de duh a marelui dramaturg, vorbă care suna cam așa The golden age is before us, not behind us și care se potrivea, în mintea mea cel puțin, și cu articolul și cu ideea. Și cu “androidul” despre care spuneam.

Dau să postez, mă opresc. Dacă sună stupid? Dacă sună ciudat? Dacă dă autorul ochii peste cap? Eu, omul care nu are rezerve în a se exprima, stăteam și ezitam. Da’ ezitam, nu glumă, adică am pozat, tastat, adăugat poza, șters mesajul, plimbat prin casă, apoi am reluat secvența pozat-tastat-atașat-șters, am recitit articolul să mă asigur că nu calc în străchini și… am sfârșit prin a renunța. De tot. Mi-am luat cartea în brațe și am citit fără să pricep nimic tot capitolul care urma, apoi, neliniștită în continuare și cu urși koala plimbându-mi-se prin cap, m-am apucat să-mi descriu dilema și drama și darwinismul aici, măcar buricele degetelor, dacă nu mintea, să se obosească cumva.

image image