Viole(n)t

Mi-am făcut manichiura. Era în pachetul de 8 martie, împreună cu un epilat și un coafat. Vreți și serviciile din pachetul cadou, pe lângă epilat? Care sunt? (Ala-bala.) Le vreau. Și m-am prezentat pentru pachet. Ajunsă la manichiură, mă întreabă ce vreau. Nu vreau ceva special, doar să le dați o formă (au…) și un lac simplu. Ce culoare. (Habar nu am.) Ceva discret. Roșu. Roșu vă rog. Turbat. (?!) Păi de ce roșu? Brusc, nu mă mai simt față în față cu o manichiuristă, ci cu Charles Koch, încă puțin și îmi dă să desenez un copac. Nu știu… așa vreau. Eu vă văd cu altceva! (Deja mă obosește, zic da, să-mi facă ea cu ce i se pare că mi se potrivește, dacă mă va “potrivi” cu ceva dezastruos mă opresc la primul magazin și-mi iau o acetonă. Să fie ea fericită, o las). Lucrează la unghii, taie, aranjează, pilește. Vorbește cu mine. Are un copil, îmi povestește despre el, o ascult, mai intervin și eu, îi zic că am doi. Ridică ochii din șervetul cu bucățele de unghii și se uită la mine. Trag speranță că în lumina neonului arăt normal, deși privirea ei e cea rezervată unui extraterestru (O, doamne, apără-ne, sunt printre noi așadar!). Îmi spune câți ani are ea, îi zic și eu. Nu știu dacă e speriată sau tot mai nefericită. S-a nimerit să arăt decent în ziua cu programarea, probabil nu crede nimic din ce spun, își zice că sunt alienată și că de fapt nu am copii ci că doar mi-a sunat ceasul biologic și că am reacționat făcând o cumplită criză existențială în timp ce urcam-coboram-urcam-coboram pe vreun stepper sau mă împachetam cu ciocolată, la spa. Îmi vine să o liniștesc spunându-i că în zilele proaste (șase zile jumătate din șapte, cam așa) arăt precum un cadavru ambulant (brains…., brains…., brains…., brains…., în caz că a văzut filmul cineva). Îmi mai povestește cum și-a crescut ea singură băiețelul, o las să creadă că eu am și bonă și bunici și menajeră prin preajmă, cred că dacă îi mai zic că… hmmmm… eu i-am crescut pe amândoi îmi va băga forfecuța în mână. Foarte adânc. Accidental. Dar ajunge la lac, se întoarce, caută printre sticluțe (și eu care credeam că m-a “potrivit” deja…) și pune pe măsuță două variante. Un albastru-indigo și un violet închis, ciudat (deci cu așa ceva mă potrivesc eu, bine, hmmm, mi-am notat pentru analizat…). Aleg violetul, de fapt albastrul mi se pare ciudat. Îmi face unghiile, mă întreabă dacă îmi place, îi zic că da, deși am o viziune cu degete prinse în ușa de la lift. Știu exact nuanța, (și asta) mi s-a întâmplat. Termină, trec la coafat, mă apăr cum pot de fixativ și de lac, plătesc, dau frumușel bacșiș, plec.

Acasă, cochetez cu acetona. Să îmi șterg unghiile (sau să o trag pe nas?). Mă mai uit la ele, le las. Pe seară par negre, arată de parcă aș fi dat timpul înapoi cu vreo cincisprezece (o sută de) ani, pe vremea când nu ieșeam nici vara din hainele negre și din bocanci. Nu-mi plac. Azi postez niște poze cu mâncare, într-una mi se văd un pic unghiile. Nu trece mult și primesc un mesaj, privat. O amică, mă întreabă dacă acelea sunt unghii de gospodină. Și de femeie cu scaun la cap. Nu sunt, dar dacă mă uit mai bine, parcă-parcă totuși îmi plac. (… și uite așa am scris aproape șase sute de cuvinte despre niște unghii și despre un lac. Care, conform manichiuristei, mi se potrivește. Fără poate și doar.)

unghii

Visul cu salata & mama Ninsun

Ia uite ce visez eu în ajun de Crăciun. Se făcea că mergeam pe stradă cu cei mici și era o zi splendidă de primăvară, întâmplător intrăm în vorbă cu o doamnă ce se nimerise să meargă în paralel cu noi, ne minunam împreună de cât de frumos e, eu trăgeam cu ochiul la costumașul ei, era genul acela de învățătoare de altădată, coafată frumos, cu taior, pantofior cu toc și guleraș apretat. Și cum mergeam noi așa pe stradă celui mic i se face somn și într-un firesc al lucrurilor, ne culcăm la prima scară de bloc, pe piatra de la intrare, piatră care nu era nici rece și nici incomodă ci primitoare precum o pernă mare cu puf și numai bună pentru un pui de somn. Și dormim așa, la grămadă, doi copii, eu și pseudo-învățătoarea care era cu noi, așa, în văzul trecătorilor, neînveliți și fericiți.

De trezit (nu din somnul meu, ci din puișorul de somn visat) ne-am trezit cumva cu un mușchetar în minus. Învățătoarea. Probabil se odihnise mai repede și pornise în drumul ei. Și-am plecat trei în loc de patru în curtea din spatele blocului pe scara căruia ne făcusem siesta. Am dat peste un grup de copii care jucau ceva la o masă. I-am spus copilului cel mare să se joace și el cu ei, că-s apropiați de vârstă, mi-a zis să cer eu voie în numele lui. Le strig întrebarea și mă pomenesc cu vreo șase vrăbii gureșe care țipă laolaltă că da, sigur că da, să vină. Totul e un mare entuziasm. Dar înainte de-a-l lansa printre ei, îi zic să facă un pipi. Și numai ce mă trezesc cu toți țâncii veniți acolo peste noi, să facă și ei, dacă tot am pomenit de așa ceva, dar nu în vreun loc mai retras ci acolo, pe loc. Locul fiind un frumos strat cu salate verzi. Verzi și firave. Atât de firave încât cât ai zice pește le culcă la pământ cu … rezultatul ideii mele. Timp în care cel mic se uita, eu mă uitam și tot eu mă rugam să nu mă vadă nimeni că în loc să-i disciplinez stau și nu reacționez în vreun fel.

Și pe când scriam și mă gândeam că voi încheia fără să închei de fapt, zicând că interpretarea, dansul și cadourile vin abia la sărbători, realizez că simbolistica e una mare și lată. Și simplă. Eu trebuia să fiu vocea rațiunii! Dar nu știu cum se face că (nici în vis!) nu-mi reușea deloc.