Școala de arte și meserii sau 50 vs. 64

În continuare și încontinuu, îmi cultiv (cel puțin) 64 de arte. Literatura care tocmai mi-a fost livrată (vive le Fan Courier pour travailler 6 jours sur 7!) sigur mă va ajuta la:

  • jocurile acvatice prin stropirea cu apa – n.b., e artă, nu sport!
  • folosirea farmecelor, băuturilor și cuvintelor magice;
  • arta veșmintelor;
  • aranjarea bijuteriilor;
  • prestidigitația;
  • folosirea dantelei;
  • arta de a completa un citat;
  • dezlegarea enigmelor;
  • arta de a spune povești;
  • citatul clasic drept răspuns la întrebări;
  • decorarea casei;
  • arta de a vorbi prin semne;
  • arta de a (nu) vorbi prin somn;
  • arta de a nu vorbi deloc;
  • arta de a observa semnele prevestitoare;
  • dezvoltarea memoriei;
  • jocurile de cuvinte;
  • arta deghizării;
  • cunoașterea bunelor maniere;
  • cunoașterea regulilor succesului;
  • arta culturii fizice.

Voi reveni educată.

Gray

Casa de care am nevoie (partea a 2-a): masa & joaca

Copiii mei mănâncă așa: întâi, la masă. Cu lingura, cu furculița, manevrate cu mai multă sau cu mai puțină îndemânare, dar cu sârguință. Cu-atât de multă sârguință, încât peretele din apropiere primește zi de zi, din abundență, din porțiile ambilor actanți.

Pasul următor este sufrageria. Oricât de aspră ar fi interdicția, nu există dată când sub pretextul vreunei jucării uitate sau a unei nevoi urgente sau, cel mai simplu, al mesei încheiate, să nu se plece în explorare cu vreo lingură de miere atașată de mână, pe care o găsesc apoi în vreun sertar cu haine, sau cu vreun măr neterminat, ce-și termină apoi glorios viața pe sub canapea, sau cu vreun pumn de cereale, din care jumătate sfârșesc pierdute pe covor sau, într-un mod nobil, presărate ca-n ploaie pe etajera de cărți – îi spunem setea de cultură.

Pasul trei, dormitorul. Aici în general se-ajunge cu paharele de apă – doar joaca face sete! Și “Mami, vreau apă!” – “Îți dau dar bea-o în bucătărie!” se termină inevitabil cu patul ud, când “Ce te-am rugat eu?!” devine brusc neimportant prin comparație cu momentul rotirii namilei alb-sidefate ce habar n-are de existența salvatoare a practicelor protectii impermeabile pentru saltea

Apoi începe joaca efectivă, la fel de distructivă. Precum maimuțele din cântecelul prea-bine cunoscut, cu așternuturile date la o parte, sar copiii mei, ceva de neimaginat! Ideal și cu jucării atașate, cel mai bine cu din cele lipicioase, pe care le aruncă ba-n perete, ba-n tavan, ba pe… perdea. Unde și rămân. Pentru totdeauna, căci mașina mea de spălat n-a reușit să desfacă vreodată jeleul din ouăle cu dinozauri sau broaștele care în parc adună orice muscă și orice furnică și orice gândac și cu siguranță orice fir de praf. Dar nu mă plâng, le pot oricând schimba… Cât despre saltea, prefer oricând urma verde sidefată a broaștei ce, la scurt timp după cumpărare, mie îmi pare a deveni râioasă, celor lăsate de jumătatea de măr brusc regăsită sau a feliei de pâine unse cu jeleu! Din cel comestibil, de astă dată… Deci, ce ziceam de husa de saltea?!

Iar joaca se termină, inevitabil, în lacrimi. Obosesc copiii, obosește patul, nici chiar salteaua cu memorie n-ar avea săraca memoria locului de unde săltărețul a căzut și ieri, și-alaltăieri și va cădea, fără vreo urmă de îndoială, și mâine…

***

Așadar, ce mai facem, ce mai cumpărăm? Schimbăm recuzita, casa sau… poate mai bine doar împielițații? :-D

Recomandări de weekend. Castelul Peleș sau despre oamenii cu carte de-acum 100 de ani

Duminca trecută, pe ploaie și vânt, am fost la Sinaia. Să vizităm Peleșul, deoarece Bogdan era doritor să vadă cum arată un castel. Am mers foarte bine până în Sinaia, singura problemă – odată ajunși – fiind drumul spre Peleș, care este în lucru… Am luat-o așadar pe altă parte, am întors mașina pe drumul spre Predeal, surpriză însă! – și zona aceea este în lucru – și uite așa, abia după trei întoarceri am reușit, într-un final, să ajungem la destinație…

Aglomerație mare, nu pentru că s-ar bate conaționalii pentru porția de cultură, ci foarte mulți străini. După ce am stat la două cozi am intrat, s-au făcut grupurile și… a început “distracția”.

Ne-am împărțit copiii astfel: eu cu cel mic, care nu mai concepe să stea nici călare, nici pe jos, ci vrea doar să meargă încotro vede cu ochii, iar Valentin cu cel mare, care, dacă este cu tati, nu mai concepe să stea altfel decât în cârcă…

În vestibul, în timp ce ghidul puncta istoricul castelului, vorbind despre familii, ani, premiere în Europa, despre lambriurile din lemn de nuc, despre basoreliefuri și stauiete, eu încercam să-l domolesc pe cel mic care scotea chiote de încântare și încerca probabil să acționeze extinctorului din colțul pe care i-l stabilisem ca zonă de acțiune. Iar când grupul s-a mutat mai sus, în sala de recepție, eu am rămas tot la extinctor, tot șâșâind de zor la micuț și sperând că ghidul va reuși să-i acopere ciripeala extaziată…

Momindu-l pe cel mic cu uite becul, sus-sus, l-am luat în brațe și am fugit pe scări, pentru a prinde grupul din urmă abia în sala armelor. Pe când ni se povestea despre scutul originar din Kenia, Valentin, turtit sub greutatea lui Bogdan, mi-a făcut semn că-l ia el pe Vlad afară – probabil preferând o alergare după micuț în locul a 20 de kilograme purtate pe umeri… Am aprobat imediat, anticipând momentele de relaxare când, cu Bogdan de-o mână și cu aparatul în cealaltă, aveam să pun bazele unui testimonial absolut senzațional.

Vizita a continuat cu cabinetul de lucru al regelui, unde am văzut vitralii lucrate în ateliere din Elveția și am aflat că regele stătea în picioare, la pupitru, în timpul audiențelor, în semn de respect pentru interlocutor, iar că în timpul lucrărilor la castel s-au vorbit, pe șantier, 14 limbi! Apoi am intrat în biblioteca regelui, care, la vremea sa, găzduia nu mai puțin de 10 000 de volume scrise în franceză, germană, italiană, engleză. Ni s-a povestit că regele avea o solidă pregătire militară dar că studia cu tot atâta pasiune istoria artei și a culturii, monografii ale pictorilor celebri, cărți de arhitectura, de geografie – în epocă, se spunea că “politica și arta își dispută primul loc în inima regelui”.

Am intrat în sala de muzică unde m-a pus pe gânduri faptul că regina Elisabeta picta, scria, cânta – activități ce astăzi nu (prea) mai intră în rutina cotidiană a unei femei… Spectaculos castelul Peleș, atât prin migala din spatele fiecărui lucru, cât și prin ceea ce au fost oamenii care au trecut acum 100 de ani prin el!

În sala florentină am auzit doar atât: Mami, mi-e foame… și fără să stau pe gânduri am făcut cale întoarsă, bucuroasă că totuși copilul nu s-a plictisit mai devreme, fericită că, deși mic, a avut deja primul contact cu fabuloasa lume a regilor și a reginelor.

1 2 3

4 5 6

7 8 9

10 11 13

14 15 16