Deci așa se face!

Alerg prin casă după cei mici și îmi vine o idee. Într-un moment în care nu sunt pe fază, mă strecor în bucătărie și când îi aud venind să mă someze să-i mai alerg sar în faţa lor zbierând și gesticulând mai ceva decât fac ei când sunt puși pe rele. Planul îmi reușește, îi bag în sperieţi, se refugiază precum purcelușii speriaţi de lup, drrrrrrept în pat, punct pentru mine. Nu trec câteva minute și mă trezesc cu ei iar după mine, dar acum se vor speriați, nu alergaţi. Mai scornesc câteva ambuscade, dar ăștia se prind repede care-i șmecheria (orice șmecherie!) deci adio succes.

Cel mare se simte dator să îmi explice: “Mami, trebuie să ne sperii prin surprindere!”. Încerc, deja secătuită de idei, să-i sperii “prin surprindere”, așa cum mi s-a recomandat (de fapt era o critică). Și într-un moment de respiro cel mare îmi strigă: ” Mami, vii odată?! Hai să ne sperii prin surprindere!!!”

(Bine, aşteptaţi-mă surprinși, vin!)

Cucu-bau si totul posibil

Cum arată cucu-bau când joacă un copil de nici șase ani și unul de doi și jumătate? Păi… cam așa: cel mare se ascunde și cel mic vine să îl caute. Întreabă: sub pat?, cel mare nu răspunde, întreabă: în dulap?, cel mare tace mâlc, întreabă la jucării?, iar niciun răspuns, dar dacă tot i-au picat ochii pe jucării, uită care erau scopul și rolul lui și începe tacticos să se joace. Cel mare așteaptă cât așteaptă, mai așteaptă un pic, încă un pic, face zgomot doar-doar și-o face simțită prezența, realizează că e în van, până la urmă iese, nu se supără că a fost uitat acolo, se joacă și el un pic și apoi inversează rolurile. Cel mic pornește să se ascundă. Și în drumul spre o ascunzătoare, fie ea care-o fi, îi cere părerea celui mare: după canapea? Sub plapumă? E mic. Într-un final, se ascunde. Cel mare îl caută, întrebând la rândul lui: în dulap? Cel mic răspunde, entuziasmat și convins: da, în dulap! Cum ziceam, e mic…

Continuă așa, ba unul, ba celălalt, unul foarte abil, unul naiv până la dumnezeu, până ce la un moment dat îl surprind pe cel mic căutând sub o cană de pe comoda de jucării. Mă blochez. Îl las să văd ce mai face, el continuă serios, dacă l-a căutat pe cel mare sub o cană și nu l-a găsit, continuă încercând într-o coadă ruptă de dinozaur. Mă abțin să nu râd, nu vreau să-l tulbur, îmi amintesc cum, și mai mic fiind, încerca să se uite pe geam “urcându-se” pe o pagină ruptă dintr-o revistă, știa că eu îi pun o cutie ca să ajungă la geam și cum cutia n-o avea la îndemână, s-a gândit că o foaie îi va servi scopului de a fi mai înalt exact la fel cum o făcea cutia pusă de mine… Nu mi-e greu să-mi dau seama ce-i în mintea lui, dacă Greuceanu din povestea pe care o înțelege doar pe jumătate se poate transforma în porumbel și în muscă, de ce n-ar face-o și fratele mai mare, nu-i așa?

La vârsta lui (a lor de fapt), orice e posibil. Și am de gând să-i las așa. Cei care cred în imposibil fac totul posibil, o știu sigur, am observat-o deja.