Cu cheia de gât

Cred că suntem cam ultima generație care a crescut cu cheia la gât.

Îmi amintesc că, mici fiind, părinții sau bunicii ne trimiteau – chipurile – singuri la piață. Plecam singuri dar eram urmăriți de la o distanță rezonabilă. Eu una mă opream mereu cam în același loc. Și plângeam :-) Dar important era că ajungeam până acolo.

M-a prins un cutremur singură acasă. Am fost ferm convinsă că a trecut o mașină mai mare pe stradă și că de aceea a vibrat sticla de la vitrină.

Tata împreună cu fratele lui, mici fiind și singuri acasă, au pus o pisică în cuptorul aprins – doar norocul a făcut ca bunica să apară înainte de a se produce… ireversibilul. Toate cele-i 9 proverbiale vieți s-ar fi consumat simultan :-)

O colegă de serviciu povestea că, lăsată singură acasă, stătea pe covorașul din holul de la intrare și plângea până adormea. Nu a rămas cu sechele, vă asigur. Pare monstruos prin ce a trecut, demn de psiho-analiză, dar este doar o realitate comună a trecutului mai mult sau mai puțin îndepărtat.

Am fost antrenați să ne descurcăm. Este drept, unii au fost lăsați “de nevoie”, din cauză că părinții nu aveau o alternativă. Noi am fost lăsați oarecum controlat. Ceea ce contează este că ni s-au format niște deprinderi care altfel nici măcar nu ar fi apărut…

Dar cine mai are acum curajul să lase un copil singur în casă? Indiferent de vârstă… Statistici uluitoare ale IGSU prezintă frecvența incendiilor provocate de copii rămași singuri acasă. Din păcate, nu este vorba neapărat despre inconștiența părinților ne-educați și neinformați (așa cum cu ușurință acuzăm).

***

Acum stau și mă întreb când oare voi ÎNDRĂZNI să-l las pe Bogdan să facă ceva pe cont propriu… Hmmmm…..