Foarte, foarte complicat

Copilul cel mic e așa:

Vine în bucătărie să-mi arate că a făcut un cub. Într-o mână are cubul pe care îl flutură victorios pe sub ochii mei, în cealaltă o tartină, pe care a fluturat-o nu victorios, ci total absent, prin pat, pe covor și peste tot pe unde s-a tot mutat căutând bucăți pentru cubul proaspăt asamblat. Eu gătesc și tot gust din ce fac. Mă vede mâncând, vrea și el. Îi pun și lui un pic pe o bucățică de pâine, i-o dau. Nu-i place că e mică. Vrea o bucată mare de pâine, unsă corespunzător. Îi fac. Și știind ce urmează, îl urmăresc. Are două mâini și probleme mari: într-o mână cubul la care nu poate renunța, într-o mână tartina rămasă la care tot nu poate renunța și în fața ochilor bucata mare de pâine. Greu. E o alegere grea. Care se termină cu mine hrănindu-l cu bucata cea mare și abia pregătită. E ok, a câștigat.

Se trezește după somnul de prânz. E iarnă și e întuneric deja. Vrea să aprindă lumina. Să o aprindă el, nu eu. Ridicat în picioare pe pat, întinde mânuțele. Îi spun să închidă ochii (am aprins-o odată brusc și adormit fiind, s-a speriat). Pune mânuțele la ochi. Îi spun să aprindă lumina. Ia mâinile de la ochi, se întinde iar. Îi spun să nu uite să închidă ochii. El le pune iar la ochi, eu râd pe înfundate, habar n-are cum poate și să aprindă și lumina și să-și țină și ochii feriți. O altă alegerea grea. Pe care nu i-am ușurat-o deloc. L-am lăsat să văd cât va dura până să găsească o soluție și la ce va renunța. Și a renunțat la ochi, normal. De-acum nu se va mai speria.

Vrea niște șosete noi, cu ceva scris pe talpă. I le trag. Se uită la ale mele și comentează că-s albe. Îi spun că da, sunt albe, la fel cu ale lui. E foarte încântat. Observă că ale mele au ceva scris. Îi reamintesc că și ale lui. I se luminează ochii. Caută scrisul. Nu-l vede pentru că stă în picioare. Îi spun că-s pe talpă literele. Ridică un picior, le vede și se bucură. Îl provoc, îi spun că are pe ambele tălpi litere. Și cred că ar vrea să le ridice pe ambele. Simultan. Are o dilemă, iar.

Foarte, foarte complicat totul la vârsta de 2 ani.

Ora 01:56

Ora 01:56. Am stat și-am citit tot ce e scris pe (în?) Jurnalul unui infidel. Mi-am comandat și cartea dar ca să fiu sigură că nu mă va prinde anul viitor în așteptarea ei, mâine mi-o iau din librărie. Citesc. Citesc tot ce îmi cade în mână, am încă o mie și una de întrebări.

Închid, mă ridic din pat și mă uit pe geam. E ora două noapte și văd un băiat și o fată ce merg să se dea cu sania. La ora două noaptea un băiat duce pe un umăr o sanie și de mână o fată. Voi adormi zâmbind. Și bucurându-mă că există toate acele o mie și una de întrebări.

image

Buni la casa omului

Da, multă dreptate are cine-a zis că sunt buni copiii la casa omului!

Mai jos, două exemple elocvente:

# 1

Cel mic, de-a bușilea în fundul gol, Bogdan în urmărirea lui, entuziasmat de cât de dulcic este. Exclamații de genul este un bebelușic dubiniiiiic, este miiiiic, căcăliiiiiic, și tot așa până la are un curuliiiic miiiic, de maimuțiiiic! Eu, amuzată, repet partea cu “curulic mic”, de “maimuțic”. La care Bogdan, la fel de entuziasmat, îmi flatează frumusețea cu: Iar tu mamiiiii, tu ai un *** (cuvântul nediminutivat, știți voi…) de gorilăăăăăăăăăă!!!!

… am râs cu lacrimi minute în șir!!!

# 2

În taxi. Bogdan (transformat prin puterea marker-ului în klingonian) se scobește în nas. Râde și-mi spune cât de bun este. Cu drag mă întreabă dacă vreau… să-mi dea și mie… (!!!)

buni-la-casa-omului1
Mai este ceva de spus?