Paranteză în paranteză

Stăm la coadă la covrigi si mi se cere tot ce-i în vitrină. Și ștrudel cu vișine și covrig cu miere și nucă și croissant și șirag și ou kinder din magazinul de lângă. De acord. Dar pe rând. Deci fiecare își poate alege o singură chestie. Complicat. Cel mic nu mai știe ce vrea. Adică vrea covrig cu miere și nucă dar… și încă ceva. Se uită la mine cu ochi pleoștiţi, doar-doar mă va îndupleca (se întâmplă de fiecare dată). Înduplecată, zic: “Vrei și ștrudel?” (a câștigat, se foiește bucuros) “Daaaa!!” Și e atât de drăgălaș încât pun placa obișnuită: “Pentru că ești…?”, asteptând răspunsurile obișnuite (că e “mic” (și trebuie să se facă mare), “dulcic” (și privilegiul de-a-l privi trebuie răsplătit), “adorabil” (mai vrei și altceva?), etc.) Și primesc un răspuns care-mi găsește logica de-a dreptul nepregătită (deși acum scriind o văd exact, de ce mănâncă mai mult, de aia … mai viguros și mai mult): “Pârţâit.” Cel mare se întoarce la mine, râde și cu gura și cu faţa și cu tot corpul. Presupun că urmează să facă și ca-n desenele animate, să alerge bezmetic trei ture de cartier chiuind și apoi să se tăvălească pe jos, chircindu-se de râs. O doamnă care se mai nimerește la coadă, văzând că-mi mușc obrajii pe interior să nu râd, se uită sever. Ce mamă mai sunt și eu, nu știu, dar știu că dacă ar exista comisii de evaluare a femeilor înainte să procreeze (vor fi mame bune sau nu, vor aplica principiile educaţiei pentru eleganţă, limbaj respectuos, cavalerism, sau nu?) iar ea s-ar fi nimerit să facă parte dintr-una, eu n-aș fi primit drept să mă reproduc. Și pentru că cel mare prinde întreaga încărcătură a momentului, se gândește să mă ajute. Candid, întrebând: “Vlăduţ, cum esti? Ce-ai spus?”

‘a steady diet of insecurity and angst’

Seacă de entuziasm decid să mă spăl pe păr. Pe principiul “cele rele să se spele, cele bune să se-adune”. Proastă decizie dat fiind că e ora 6 dimineaţa și un moment în care lucrurile trebuie făcute pe bandă rulantă dacă vreau ca la ora 8 fix să am un copil în grădiniță și unul în școală. Dar odată dușul pe păr, trebuie să o duc pân’ la capăt. Intră copilul cel mic. Vrea … Îi spun să aștepte. Nu poate. Îl strig pe cel mare. “Astăzi dragul meu îţi revine sarcina de-a-ţi aburca fratele sus, pe colacul de salvare”. Nu protestează, îi trage izmenele în jos, îl ia de subraţ și… dă-i la deal cu carul mare. Dă-i dacă ai cu ce. Micuțul e greu cât o piatră de moară. Și urmează un episod în care eu cu ochii plini de spumă și cu unul pe ceas încerc să-i ușurez efortul: “Vlad, ia-l de gât și lasă-te moale!” – se lasă moale și moi îi sunt și braţele care trebuiau să strângă tare, “Bogdan, apucă-l de talie!” – îl apucă și mai-mai să mi-l răstoarne, plocon, în cadă. Și-mi vine să râd. Suntem fix ca-n Ridichea uriașă. Continui să dau sfaturi complet inutile în timp ce clătesc păr ca să pot ieși să trag și eu, tare. Dar printr-o potrivire a eforturilor – unul a ridicat și unul s-a lăsat moale – copilul cel mic e plantat în regatul de faianţă. Bun. Trece un minut și-l apucă ceva și pe cel mare. Normal. De la efort. Și de la ceaiul băut adineauri. Cel mic și-a luat între timp și-o revistă de pe chiuvetă deci îmi dau seama că vrea să fie lăsat în pace. E ok, e un catalog Lego, n-are prea multe pagini. N-are prea multe dar suficiente cât să îngenuncheze puterea de-a se ţine a celui mare. Îi zic să ia … (ce să-i zic să ia?).. sticla de golit caloriferele! Sticla care de fapt e un pahar de detergent. O ia și rezolvă treaba bărbătește. Jumătate în flacon, jumătate pe jos. (Mai am vreo douăzeci de minute până să fie nevoie să ies cu ei din casă). “Nu-i nimic, scoate-ţi șosetele, ies și șterg.”. Celălalt: “Mami, gata!”. “Așteaptă.” “Suuuunt gaaaataaaaaaaaa!!!” Șterg într-o ordine care nu-i cea normală, mai scot o pereche de șosete, mai fac o oprire prin cadă, mă usuc și eu, îmbrac un copil, celălalt e de-ajutor și pune la un loc căști, rucsaci, geci, mănuși și…. și își amintește că pentru azi avea trei strofe dintr-o poezie de învăţat! Mă uit la el și îmi vine să mă bag înapoi în pat și să-mi trag plapuma peste cap. “Vă rog, treziţi-mă când sunteţi mari.” Ok, ai o poezie, dă-o să-ncepem în timp ce termin de mă-mbrăcat. Îmi arunc o privire, convinsă că al meu copil, care are nevoie de două-trei repetări pentru a rosti chestii complet abracadabrante, nu va avea probleme în a reţine trei strofe într-un drum făcut pe trotinetă, prin semi-întuneric și pe-un frig de-ţi vine să-ţi ţii gura strâns încleștată. Am eu însă. Nu văd nicio logică în acele trei strofe, vers alb amestecat cu rimă și cu interpuneri de adjective unde ţi-e lumea mai dragă. Haos curat. Pornim și-i zic, vers cu vers, ca să pot găsi noima și să-i pot explica, nu vreau un papagal (deși de data asta altă cale nu-i galben alb pai fulg de nea pe o stea pământul de-atâta rodit obosit doamne binecuvântează … și ajută-mă să nu zic chestii regretabile până ce ajungem la școală). Oprim la covrigărie (“steluţe pictează, friguroasă iarnă cu ramuri înflorate dalbe”). Un covrig cu caise, unul cu stafide, un șirag (“car fără boi, car tras de noi” – de acord, aici chiar sunt de acord), rostim poezia, doamna n-are rest, ba are, coadă în spate, noi tot bolmojim versuri într-o limbă inumană (space, the final frontier) și, când să iau restul, aplauze din spate. Ne întoarcem cu trei perechi de ochi uimiţi și vedem câteva feţe îngheţate și binevoitoare și îmi dau seama cu regret că dacă aveam un pic de inspiraţie și puneam o cutiuţă pe trotinete, făceam și bani pentru o jucărioară! Pornim, mai repetăm, acum mai relaxaţi, ajungem la grădiniță, dau să las copilul care stătuse tot drumul tăcut și mirat, și… îl apucă plânsul. Și-mi pică fisa că-n tot acel drum cu incantaţii de șaman beat, eu cu el n-am schimbat nici măcar o vorbă și că micuțul acum, după ce că s-a simțit nebăgat în seamă, e și lăsat de izbeliște cu gândul că noi acum mergem direct la serbare unde va veni Moș Crăciun și vor cădea din cer fulgi de nea pe flori dalbe prinse de ramuri și vesele sănioare prin nămeţi zboară alabala portocala totuși ce poezie e asta?!… N-am timp nici să respir și el e de neconsolat. Îl ţin în braţe, plânge pe umărul meu în timp ce cel mare repetă sârguincios versurile de haiku combinat cu proză stil Iorga și imn național. De-al klingonienilor, fără dar și poate. Într-un final plecăm, ajungem și la școală, ajung și acasă și scriu… ca să rămână de pomină, ridichea uriașă, mama mai mult năucă si poezia scrisă în metrică de jazz electric combinat cu ska punk, vals vienez, samba.

Mintea cea de prisos

Azi. În drum spre casă. De la grădiniță. Cumpărăm covrigi. Îi mâncăm mergând. Și ne oprim să-i împărțim. Ca de fiecare dată, cu niște găini. Și doi cocoși.

Cocoșul. Unul dintre ei, ca de obicei, e la gard. Nu știu de ce-l găsim mereu acolo. Probabil într-o viață anterioară a fost câine, își apără și-acum curtea. Aruncăm o bucată de covrig, o ia în cioc, o lasă și-și începe cârâiala. Aceeași de fiecare dată. Să vină doamnele, să vină la masă.

Și vin. Patru la număr. Două negre, una roșcată și moțată și una albă. Care-i mai pui, așa. Se-adună în jurul lui și-a firimiturii, vine și al doilea cocoș, le îmbie și el, ca un ecou al primului. Care-i probabil masculul alfa.

Ciugulesc oarecum pe rând, nu se bat, nu se încurcă, nu se enervează. Le mai aruncăm bucățele de pâine, cocoșii se învârt bucuroși, de parcă ei ar fi procurat hrana, găinile ciugulesc, recunoscătoare.

Stau și mă uit la întreaga scenă și mă gândesc că ele se simt toate egale, egale între ele însele și egale în fața cocoșilor. Nu-i una mai bună, una mai frumoasă, una mai deșteaptă, una mai cu moț. Ba da, e cea roșcată, dar în afară de mine, nimeni nu bagă de seamă. Nu se urăsc între ele, nu-s geloase, nu-s posesive, nu-s acaparatoare, nu încearcă să se imite una pe cealaltă ca să le fie cocoșilor pe plac. E dreptul tuturor să ciugulească. E dreptul fiecăreia să fie fericită, un fel de pseudo-harem la puterea pătrat.

Un fel de live & let live.

Corect. Frumos. De admirat. Unii ar zice că n-au minte nici cât o nucă. Eu una însă încep să am îndoieli când vine vorba de mintea aia, cea multă. Căreia-i voi spune de-acum “mintea cea de prisos”.

***

Probabil acest articol e continuarea celui pe care îl intitulasem mai deunăzi Regnul animal vs. Regnul uman. Văd că mă frământă subiectul… :-D

WP_20140922_002

INTEGRAALIA. De la un modus vivendi la o băcănie online

Citesc următoarele: “Mâncatul compulsiv pare să devină o caracteristică a societății zilelor noastre”. Afirmația vine la pachet cu noțiuni de genul “mâncatul emoțional”, “alimentație compulsiv-adictivă”, “mâncatul anti-depresiv”, “a mânca pentru a resimți un confort psihologic”, etc.

Desigur, într-o lume în care ciocolata Poiana costă vreo 4 lei iar aceeași cantitate de ciocolată raw-vegan 10 lei sau chiar mai mult, într-o lume în care ciocolata de casă se găsește doar prin delicaterii sau la târguri în timp ce foietajul te îmbie la orice colț de stradă iar punga de cipsuri propune mai multe variante de gust decât semințele de susan de pe-un covrig, lucrurile nu pot să meargă decât într-o singură direcție…

Iar pentru că, pe noi, fiecare zi ne duce cu un pas mai departe de acest vertij, mi-a venit o idee ce va purta numele Integraalia. Un loc pentru toți, de la mic la mare, talentați într-ale gătitului sau mai puțin, cu timp sau în lipsă de timp, cu bani mulți sau cu bani puțini. Un loc cu rețete și chestii de cumpărat, la prețuri de bun-simț.

Integraalia va fi un fel de Băcănia veche. Doar că va fi online și va avea într-adevăr prețuri de băcănie. Așa va începe, așa va continua și așa va rămâne, pentru că, până la urmă, vorbim despre lucruri simple…

***

Iar la loc de cinste în această Integraalia va sta probabil o budincă de couscous, proaspăt testată și de toți apreciată – pentru că, nu-i așa, Integraalia este locul ce se naște din experiența acestui an de grație 2013…

1 2 4

5 6 7

8 9

(Ingrediente: couscous, zahăr brut, banane, unt, scorțișoară)