Părinți bogați, copii săraci. Și invers.

De la mine de pe geam se vede grădinița Rio. S-au mutat niște prieteni de-ai noștri de acolo și și-au închiriat vila, întâi au fost doi chiriași, apoi unul n-a rezistat concurenței, în timp ce celălalt da. Și a luat el și restul de casă, s-a extins. Mă uit cu admirație de fiecare dată, fie că e Moș Nicolae și montează în curte un cal uriaș, înaripat, făcut din luminițe, fie că e un nene pe-acolo și curăță zăpada cu o lopată, fie că au petreceri, fie că pur și simplu sunt copiii care aleargă, sar și se dau pe tobogane. Și văd dimineața când nu-i nici șapte jumătate părinți lăsându-și prichindeii, apoi seara, spre șapte, luându-i. Și mă gândeam cum micuții de-acolo sunt scoși zilnic de două ori pe-afară, cum merg ei cu autocarul la teatru, la circ sau la alte distracții, cum mănâncă ei cuminți și antrenându-se unii cu alții și micul dejun și fructele de la gustare și prânzul cu supă, indiferent de care, apoi încă o gustare iar seara, curați-educați-hrăniți-culcați-la-prânz, sunt preluați de părinți și duși acasă, de unde probabil nu-i mai scoate nimeni la o tură prin parc și nici nu le mai citește nimeni, doar s-au ocupat doamnele educatoare. Și nici masa de seară nu mai e așa importantă, primește și el ce mănâncă părintele venit stors de la muncă, oricum ce-i în burtică din timpul zilei contează.

Și bag mâna în foc că micuții primesc o extra-porție de desene animate sau de jocuri pe telefon și toată lumea e împăcată. Două-trei ore de petrecut împreună în fiecare zi, cam aici s-a ajuns din excesul de zel al părinților care nu mai lucrează ca să aducă acei bani care-s necesari într-o casă ci ca să se dezvolte, crească, pentru joburi mai bune, cu bani mai mulți, mașini mai mari, vacanțe mai scumpe (și cu bone de sezon angajate). Cam așa arată copilăria copiilor de părinți care muncesc pentru bani mulți. Tot mai mulți. Așa a arătat și copilăria lui Bogdan, până acum vreo trei ani. Îl lăsam dimineața, îl luam seara. Se ocupa grădinița să facă el înot, engleză, să meargă la teatru. Seara noi eram sfârșiți, puneam CD-ul cu Cars și adormeam când Bucșă și Fulger zburau spre Tokyo, rar mai prindeam și cursa și anihilarea lui “Torque” Redline. Mă lăudam la serviciu că-mi port copilul la o grădiniță montessori, că au mâncare bio, că-i scoate mult pe afară. În weekend-uri încercam să recuperăm, să ne revanșăm, luam jucării peste jucării, suplineam timpul pierdut cu lucruri. Se chema că suntem o familie și că avem o viață.

Și mă uitam azi la copila (nepoata) lui tanti care vinde în față la Mega verdeață. Stătea acolo și avea un carnețel și un creion bont și scria niște litere și încropise și o păpușică. Și era luminoasă la față iar eu uitându-mă la ea, mă întrebam ce va mânca la prânz. Va lua mamaie probabil o pâine și niște parizer și îi va face o tartină și i-o va pune pe o foaie ruptă din carnețel. Da, s-ar zice că vai, sărăcuța de ea, nu are o viață. Probabil va crește să fie… o florăreasă. Poate. Una care nu va fi prețuită de un bărbat galant, chiar de-ar aduce pe undeva cu Eliza Doolittle. Copila va fi luată de unul care sigur nu s-ar pricepe să o iubească dar clar să o bată. Și așa, uitându-mă la ea, uitându-mă și la mamaie care stătea lângă ea, nu știu cum o parte din mine s-a gândit că un bilanț făcut mult mai târziu, când poate va vinde și ea, tot ca mamaie, verdeață, va zice că tot ce a făcut la viața ei a fost să poarte copii și să nască și să se tot împiedice în copiii aceia în timp ce lega sau buchete de flori sau mănunchiuri de pătrunjel, iar copiii la rândul lor s-au tot împiedicat printre oamenii care au tot venit, au cerut câte ceva, au plătit și au plecat, apoi că s-a certat cu rudele, că s-au împăcat, apoi iar s-au certat, că s-au dat afară din casă apoi s-au primit la loc și așa, cu chiu cu vai, zi de zi, și-a trăit (și și-au trăit) o viață. O viață ba în frig, ba în prea multă căldură, cu țevi sparte, cu tencuieli coșcovite, o viață cu oameni poate buni, poate răi, poate urâți, poate frumoși, poate neciopliți sau poate cât de cât atenți, dar totuși oameni. Vii. O familie. Un bilanț bogat, zic eu. Și măcar mai plin și mai uman decât cel al unui copil crescut câte nouă ore pe zi în grădinițe particulare apoi în școală particulară cu after school cu mese asigurate apoi în facultate particulară și apoi direct prin sânul vreunei multinaționale.

***

E un scenariu cam în alb și negru, știu. Dar parcă tot ne trage de mânecă și întreabă dacă nu cumva trăim (TRĂIM?) tot mai însingurați și într-o lume tot mai dezechilibrată…

(iar ei au trăit fericiți și poate mai trăiesc și în continuare)

Cu riscul de-a fi superficială într-un mod ce nu îmi stă în fire și de a rata un final fericit, sărutări pasionale în lifturi, urmăriri cu mașini, deconspirarea unei minți criminale și, desigur, alte nenumărate scene din categoria it’s getting’ hot in here, am ales să las ultimele vreo o sută de pagini din ultimul volum al trilogiei 50 de umbre ale lui Grey necitite. Și așa mi-am consumat prea mult timp și prea multă răbdare pentru o lectură de la care am avut așteptări semnificative, mai ceva ca de la insula lui Houellebecq, scuzată fiindu-mi hazardata asemănare.

Și, ca să fac un rezumat al lecturicii (pentru că e o lecturică, nimic mai mult) aș zice că narațiunea în sine e una destul de reușită, glumele sunt simpatice iar scenele incendiare bine articulate, unde mai pui că probabil nu-i tocmai lesne să produci două mii de pagini de text din care 90% să mustească de erotism și totuși să nu te repeți NICI MĂCAR O SINGURĂ DATĂ. Cu toate acestea, parcă tot Sandra Brown pe care am citit-o exhaustiv în timp ce teoretic învățam pentru bac mi-a lăsat o impresie mai puternică, dar acum cine știe, poate o fi fost și vârsta la care am descoperit-o plus controversa creată la acea vreme, un asemenea gen de literatură abia apăruse pe tarabele pe care cu nu mult înainte abia dacă se găseau Flacăra, Femeia, Contemporanul, Vatra, Sportul, Munca și România literară.

Plus că nu dilemele minore ale Anastasiei mă interesau pe mine, ci descrierea din interior a procesului prin care omul născut dintr-o prostituată narcomană și un tată necunoscut, cu o copilărie în care pieptul și spatele i-au fost folosite pe post de suport de țigară, bătut, chinuit și în care a stat zile în șir lângă corpul mamei lui moarte crezând că ea e doar beată, drogată sau pur și simplu nu face altceva decât să doarmă, devenit apoi un adolescent-problemă și, deja previzibil, descoperindu-și un apetit macabru pentru sodomizare (așa cum scrie, cu multe note de subsol, în literatura de specialitate) coborând femei la stadiul de înregistrări și fotografii – veritabile polițe de asigurare!, se poate transfigura prin puterea iubirii unei ființe inocente și deveni un bărbat numai bun de pus în ramă. Dar desigur, documentarea unei astfel de evoluții spectaculoase ce eclipsează tot ce s-a publicat vreodată sub titulatura de dramă socio-psihologică fie – de fapt cu siguranță – n-ar fi putut transforma trilogia în “cel mai vândut titlu din istoria cărții electronice” și nici în “bestseller incontestabil” odată cu publicarea în format de carte, fie nu are bază reală.

Închei spunând că ei probabil vor trăi fericiți până la adânci bătrânețe iar milioane (zeci de milioane? sute?) de femei de pe întreg mapamondul vor adăuga la loc de cinste pe panoplia bărbaților ideali imaginea lui Christian Grey, bărbatul “pervertit în cincizeci de nuanțe”, frumos “cum nimeni n-ar trebui să fie” (adio Bestiei și cocoșatului de la Notre-Dame…), zeu al jocurilor erotice dar și al tandreții nemăsurate, desăvârșit cavaler, putred de bogat și cu o minte realmente uluitoare.

P.S. Nu știu dacă alegerea numelor personajelor principale a fost voită sau întâmplătoare, dar presupun că se pot culege… niște… note… ssssensibile… și de aici, Anastasia – la modul “înviere din moarte” și Christian, care tot cu creștinii și resurecția ar avea treabă.

Copii, părinți, prieteni

Cred că acum trăim, ca părinți, epoca de aur. Nu ne mai trezim noapte de noapte și va mai dura ceva până ce vom începe iar să nu mai dormim. Atunci va fi de grijă, oare pe unde-or fi și cu cine?

Nu ne mai petrecem majoritatea timpului schimbându-i, hrănind, spălând, îngrijind, acum se descurcă aproape singuri. Putem sta pe canapea și citi chiar și câteva capitole la rând sau, foarte important, ne permitem să facem un duș cu ușa închisă și fără a opri la fiecare zece secunde apa ca să vedem pe unde sunt și dacă nu s-a întâmplat ceva cu ei. Urmează momentul la care abia vor aștepta să scape de noi.

Altceva demn de notat este faptul că ne înțeleg și ne ascultă. Nu mai avem de-a face cu ființe mici și iraționale care nu pricep nimic din ce ceri și nici n-am ajuns la stadiul la care orice-am spune ar fi ca și cum am vorbi la pereți.

Acum pot aspira casa cap-coadă și mă pot usca pe păr fără să tot opresc aparatul de teamă că în timp ce capul îmi vâjâia de zor, s-au bătut, au căzut din pat, au mai găurit un perete sau cine știe ce s-o mai fi întâmplat. Va urma momentul la care le voi tot opri ca să-mi verific telefonul, oare a sunat copilul, a zis pe unde e?

Altceva ce putem face acum este să mergem cu ei oriunde. Nu mai obosesc, nu se mai plictisesc, iar dacă se plictisesc jucăm un Fazan și sunt încântați de noi. Cu noi. Să ne bucurăm deci, pentru că în câțiva ani va veni vremea când nu vor mai vrea să meargă nicăieri. Cu noi.

E bine așadar. Și după hopul adolescenței, va veni probabil vremea când va fi din nou bine. Nu vom mai fi părinte-copil ci pur și simplu prieteni. Sper.

Ștefănică și Dienuța

Ca pretext pentru a scrie despre anunțuri la pijămăluțe pentru copii și oferte la treninguri, să povestesc despre cum se distrau Ștefănică și Dienuța – în speță fratele meu și cu mine – mici fiind.

Noi, mici fiind, rămâneam mult singuri acasă. Bunicii și tata plecau la școală, mama la combinat iar noi ne vedeam brusc stăpâni pe o casă uriașă, parter și etaj, opt camere și dependințe toate la dispoziția noastră. Și profitam de ele la maxim. Fratele își aducea din șură burghiul și alte scule, eu dădeam atacul în șifonierul bunicii, apoi în cel al mamei. Scoteam rochiile și le îmbrăcam pe rând, ba unele cu flori, ba unele cu modele geometrice, îmi puneam pălăriile, broșele cu puf, mărgele, cercei, pantofi, sandale, nimic nu rămânea neprobat, deși le știam pe toate până la ultima cusătură. Apoi treceam și la cămășile de noapte, ale bunicii mai conservatoare, mai simple, din bumbac și cu volane, ale mamei mai fistichii, din voal, dublate, dantelate. Eu eram prințesa, Ștefănică era prințul. Știam că ne vom căsători unul cu celălalt când vom fi mari, că ne vom ajuta pe celălalt, nu ne îndoiam că așa va fi nici când plictisiți, el de sculele aduse de-afară iar eu de ținutele din casă, începeam să ne alergăm unul pe celălalt precum șoarecele pe pisică, adunând după picioare covoarele cu ciucuri frumos aranjați, traversa de pe hol și preșurile de la intrare. Și ne alergam unul pe celălalt din ce în ce mai înverșunați până ce, agitați și transpirați, începeam să ne certăm de la jucării și să ne batem de parcă ar fi trecut secole și nu minute de când eu, zâna, îi promiteam lui, cavalerul, iubire veșnică și o mulțime de copii cu păr buclat și de aur (n-aveam nici unul și nici celălalt nici păr buclat, și nici auriu, dar starea de poveste le impunea). Așa am crescut noi, cel mai mult când eram singuri acasă și cel mai frumos atunci când ieșeam din hăinuțele noastre mici pentru a îmbrăca unele mari, cu miros de lavandă și de adult plin de responsabilități…

Netulburat

Nume de scenă sau cod, Borderline. Tulburarea-de-personalitate Borderline. În teorie, la granița dintre nevroză și psihoză.

În traducere liberă, un fel de azi sus, mâine jos, azi negru, mâine alb, azi frumos, mâine înspăimântător. Să-i spunem caruselul vieții, dar în varianta de necontrolat. Puneți-vă (sau nu) centurile de siguranță și uiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!!!!!!!, să ne dăm drumul în cap. Apoi ne ștergem pe față de colb, zâmbim frumos la obiectiv și o pornim din nou. Cu același entuziasm.

Pentru că viața bate filmul (poveștile, de fapt) în care totul e simplu și omul e ori bun ori rău, ori frumos ori urât, ori darnic ori lacom, ori trist ori vesel, sau prinț sau lacheu. În realitate e un pic mai complicat. În realitate viața vine de mână cu întrebări “din alea”, gen cine sunt eu? Și cine-s oamenii de lângă mine? Și ce fac eu cu ei? Ce am crescut să fiu? În cine să am încredere? Pe cine să cred? Și tot așa…  

Oamenii care au meserii care încep cu psiho/psihi(-și-n-aș-mai-continua) au tot felul de teorii și de interpretări. Se vorbește despre pacient care se simte fără valoare și fundamental imperfect, despre nesiguranța de sine, despre imagine de sine distorsionată, instabilă, de dificultăți în controlarea emoțiilor, despre schimbări frecvente de dispoziție, despre fixism, despre neputința de a trece peste greșeli mărunte sau neînțelegeri banale, episoade de paranoia, bla-bla.  Simptome, cauze, factori de risc, diagnostic, tratament. De unde vine totul, de la ce se trage, factori de mediu, factori genetici, anomalii, abuz, neglijare, c-o fi copilăria, c-o fi creierul mai disfuncțional (sau prea funcțional?). Dau înapoi și recitesc. Copilăria?! Ei bine, da. 

Cum ar veni din copilărie, din copilăria aia teoretic scăldată în raze de soare și lipsită de drame și griji, scapă cine poate. Mama crește copilul să fie rege, tata rupe cureaua pe spatele lui, mai vine și vreun frate vine din urmă, mezinul, le petit prince, sau, varianta a doua, dar cu același impact, mai e unul pe locul din față, locul acela mai cald, mai bun, locul privilegiat. Și iată premisele-s gata, cum ar veni, dintr-un nevinovat, scoatem un vinovat. Pentru că lucrurile nu se strică mai târziu, pe parcurs. Nu vine adolescența aia agitată și face praf tot ce a plămădit și crescut copilăria. Nu vine vremea relațiilor, a căsătoriei, a înțelegerilor, a neînțelegerilor ca să facă dintr-un om o etichetă pe care scrie borderline. Sau orice altceva. Nu, din păcate e ea, ea-copilăria. Trist dar pare-se tot mai verificat…

Morala? Lasă-ți copilul să crească netulburat.

Prea mult drag, din drag…

Noriel e, de departe, magazinul nostru de jucării preferat. Preferat de copii, nu de noi neapărat. Noi nu cred că avem preferințe. Noi doar scoatem banii și plătim. Dar revenind la Noriel, ne place mai ales de când s-a deschis unul aproape sub nasul nostru, ca să spun așa. Acum, suntem clienți și mai fideli decât eram.

N-am cumpărat noi de acolo nici carucioarele sport ale celor mici dar la capitolul jucarii nicoro și accesorii pentru copii nu prea suntem de egalat. Plus la motociclete. Și la așteptat cu sufletul la gură să apară și alte figurine din Ben Ten și din Transformatorii Salvatori, doar nu-i nimic de ratat!

Dacă ne trebuie un hanorac pentru grădiniță, trecem și pe la Noriel. Dacă ne trebuie fructe din Billa, sigur intrăm și pe la Noriel. Dacă îmi trebuie hârtie igienică și șampon de la DM, sigur opresc și pe la Noriel. Face copilul vreo faptă bună, neapărat trebuie recompensat! Cu ce? De unde? C-o jucărie de la Noriel, doar nu cu altceva! Orice drum în Promenada s-a transformat, din câte observ, într-un pretext de-a cumpăra jucării de la imposibilul de evitat Noriel.

Mereu zicem că ne oprim, mereu zicem că s-au strâns prea multe, le mai dăm altora dar parcă e un făcut să luăm iar și iar altele noi. Se cheamă răsfăț excesiv, e clar. Se cheamă o educație greșită, da, e și mai clar. Se cheamă că vrem să avem timp mai mult pentru noi, se cheamă că avem și noi, cei mari, nevoie să respirăm în timp ce ei sunt ocupați, se cheamă toate acestea, da.

Dar, pe de altă parte, se cheamă o parte din copilăria lor. Una de care poate, mari fiind, își vor aminti cu drag.

Eu, timpul, bijuteriile

Copilărie: n-am făcut parte din categoria copiilor care primesc încă de la naștere brățări miniaturale gravate cu numele lor sau lănțișoare cu tot felul de pandantive, însă pentru că mama și bunica purtau cu plăcere aur și făceau drumuri dese la bijutier sau primeau în casă vecina ce făcea mai mereu drumuri în Turcia, am prins și eu drag de bijuterii. Purtam însă flori prinse între degete, brățări și coronițe din tulpini sau margarete potrivite la încheietorile nasturilor, pe post de broșe…

Adolescență: vremea muzicii rock. Le-am spus bine-ați venit brățărilor din piele, inelelor supradimensionate din argint și pandantivelor cu cap de mort, cu cât mai înspăimântătoare, cu-atât mai bine! Blugi rupți, tricouri negre, bocanci purtați și pe zăpadă și pe asfalt topit de căldură, iată cum a arătat frumusețea perioadei celei mai neliniștite. Perioadă ce s-a prelungit până prin facultate…

Căsătoria, primul serviciu… : am început să cochetez, timid, cu aurul. Probabil din pricina verighetei. Și uite-așa, ușor-ușor, cutia de bijuterii a început să capete culoare și finețe, inelele altădată mari și cel puțin ciudate au devenit minuscule și delicate, bucățile late din piele ce-mi acopereau complet încheieturile s-au transformat în bratari subțiri și diafane și, pe deasupra, m-am îndrăgostit de cercei

Primul copil, al doilea copil: adio coliere și tot ce era ușor de rupt. Adio brățări, adio cercei, acel tot ce odată era zilnic purtat, schimbat, asortat și-a făcut frumos loc într-o cutie mare și vișinie, plină cândva cu plicuri de ceai.

2014, anul de grație: înapoi la cercei. Doar la cercei. Și nu la orice fel de cercei, ci aproape doar la cei din sidef. Și nici măcar mereu, ci doar așa, uneori, poate mai mult în dorul vremurilor vechi. Cred că, acum, bijuteria… sunt eu.

Pseudo-libertatea copilului

Care sunt cei mai mari inhibitori de libertate ai unui copil? Pe lângă părinți, desigur. Păi sunt în număr de cel puțin trei, pe numele lor căruciorul, cu varianta lui fast-forward, și anume scaunul de mașină iar apoi, doamnelor și domnilor, pe locul trei dar nu în cele din urmă, doar-aparent banalul scutec.

Bun. Căruciorul. Ce face și ce desface? Păi, în primul rând, desface legătura copilului cu mama. Sper că n-a căzut cerul pe nimeni, departe de mine gândul de-a fi lupul moralizator. Eu însămi am schimbat nu mai puțin de șapte carucioare de copii la doar doi ai mei, deci pot, făcându-mi procesul de conștiință de rigoare, spune că un cărucior este binevenit pentru a-nchide gura lumii ce încă mai spune că mica formă de viață trebuie să-și țină spatele la nu-mai-mult și nu-mai-puțin de 180 de grade, nivelul 0, apoi la 45 și ta-dam, momentul magic, 90, sau pentru curse contra-cronometru casă-parc-magazinul din colț-bancomat-piață-farmacie și, bonus, să zicem pentru plimbări, romantice sau nu, pe vreo faleză, la mare, dar altfel vorbind, copilul legat în centuri indiferent de zbaterea și de protestele lui, nu e nimic altceva decât canarul frumos “protejat” în colivia așezată la fel de frumos pe pervaz, cu fața spre cer…

Scaunul auto pentru copii? Sigur că da, orice părinte îl are! Scoica 0+, apoi scaunul cu spătar reglabil, apoi înălțătorul, nimic nu lipsește, copilul de azi nu mai admiră peisajul în veșnică schimbare dintr-o mașină ce merge cu o viteză decentă, foindu-se entuziasmat în brațele mamei, ci, pentru binele lui și-al lumii în general, e prins în nenumărate puncte de-un scaun care, la rândul lui, fixat în tot atâtea puncte, îi împărtășește soarta de mic-mare captiv… Și-mi vine acum să întreb: cu trenul și ba sus ba jos pe banchetă, cu capul lipit ba de geam ba scos inconștient pe afară, mai merge oare cineva?

Scutecul. Răul necesar,  îi dă mamei la început o bine-meritată porție de timp (mai) liber, dar după alți vreo doi ani, copilului (încă în scutece) clar nu-i mai dă nimic din ce-ar merita: nici un surplus de atenție din partea părintelui care – nu-i așa? – are acea porție de timp în plus, și nici libertatea de-a pricepe, pe cont propriu, că acea chestie pe care mama o tot îmbracă, dezbracă, culcă, hrănește, iubește, se cheamă de fapt un corp funcțional…

Copilul. Joaca. Devenirea.

Viața mea, de cinci ani încoace, e pusă sub semnul jocului. De la jucăriile inofensive, moi, cauciucate și până la a-mi duce de mână copiii de-acum mărișori, la magazinele cu Lego de toate formele și mărimile, le știu pe toate, le-am văzut pe toate… Și am trecut prin toate etapele.

Am pus împreună inele pe stacker, am făcut la nesfârșit o girafă alfabet și am apăsat de atât de multe ori butoane ce aduc zgomote și lumini cât nu am stins și aprins lumina în toată viața mea…

Copilăria care se petrece și înflorește în jurul meu înseamnă joc. Înseamnă vocile mici și pițigăiate care, de cum se revarsă ziua, spun un singur lucru: “Joacă-te cu mine!”, “Joacă-te cu noi!”. Asist, în fiecare moment, la transformarea celor două mici forme de viată în adulți miniaturali. Ei devin, cu fiecare clipă, “oameni mari” iar eu am devenit, din omul care pur și simplu a dat viață, părinte.

“Joacă-te, mami!”… Și m-am jucat. Simplu, firesc, cu bețe, cu flori, cu frunze, cu fire de iarbă și cu pietre, sau colorat, cu găletușe, cu greble, stropitori și cu toate acele minuni plasticate și pretențios etichetate jucarii de exterior, apoi cu plușuri și într-un cort ce ocupa jumătate de sufragerie, trecând apoi, cu timpul, la animale domestice, sălbatice, mari, mici, carnivore, erbivore, la dinozauri și la cai înaripați.

Trăiesc din plin copilăria lor, a celor mici. Trăiesc, prin ei, a doua copilărie a mea. Cu Tom și Jerry, Silvester și Tweety, Doamna și Vagabondul, Pongo și Perdita, Mickey și Minnie, mereu în cupluri, mereu câte doi, înlocuiți de jucarii Disney ce vin în colecții de câte treizeci-patruzeci, cu Lightning și Mater și Sally și Doc și Fillmore și Sheriff și Luigi și Guido plus restul și-apoi continuând cu Cars 2 și tot așa mai departe, schimbând mașinuțe și abțibilduri și postere și cărți și mergând tot mai departe, tot mai departe clădind cutii peste cutii și organizând spațiul din casă lipind etajeră de etajeră, până la cer și până la Planes…

Dar știu că-i doar o perioadă și știu că nu va dura la infinit și-așa că tot ce-mi vine să(-i) spun, zi de zi, sună simplu și-i rugător: “Mai stai, mai stai…”

Tu ce vei fi când vei crește mare?

Copilul nostru cel mic a învățat să sară. Și sare. Spre încântarea lui și bucuria noastră, sare precum un ied. Pe parcursul unei zile, are mai multe cicluri de sărit, punctele culminante fiind înainte de somnul de prânz și înainte de somnul de noapte. Dacă la ora 22 se joacă liniștit pe covor, ei bine la ora 22,30 simte nevoia de activitate fizică susținută. Și începe. Țop, țop, apoi pentru un plus de adrenalină sare de pe canapea, mai lipește și un scăunel și sare de pe scaun pe canapea și apoi pe parchet, moment în care cel mare i se alătură într-un elan de solidaritate.

Eu, ca o mamă care încurajează voia bună și libera exprimare, particip activ la episod, râzând și minunându-mă de inventivitatea asocierii obiectelor care servesc unui scop unic – propulsarea.

Bun. În această seară însă, probabil exasperat de activitatea susținută care are loc de-o săptămână la etajul superior, vecinul de dedesubt s-a prezentat la noi la ușă, dar nu c-o năframă-n vârf de băț și cu un îndemn pacifist de a potoli micuțul turbulent, ci pus pe scandal. Soțul, față în față cu reacțiunea, a contracarat provocând vecinul la duel. Nu a fost cea mai înțeleaptă mișcare dar l-a pus pe fugă pe vecinul-înfricoșat-de-ipoteza-prăbușirii-tavanului. Dar n-a apucat vecinul să-și închidă ușa când eu, aflând care este mărul discordiei, am pornit val-vârtej pe urmele lui, pe principiul nu sunt un taur dar dacă tu îmi vorbești copiii de rău, ei bine tocmai ai fluturat batista roșie!

Pledoaria mi-a fost simplă, i-am reamintit de cele două nepoțele care țipă, aleargă, sar, se gâdila atunci când sunt în vizită precum și de episoadele când la ora prânzului, în timp ce eu mă chinuiam să-i adorm pe cei mici, muzica se auzea de la el mai rău decât de la clubul cu piscină din apropiere sau, ca variațiune, se găsea câte ceva de reparat în atelierul lui improvizat pe balcon și atunci începea să găurească ceva cu bormașina. Sau să bată vreun cui. Sau să taie vreo bucată de lemn cu fierăstrăul electric. Omul însă se pierduse de tot cu firea și mi-a strigat că nepoțelele vin o singură dată pe an în vizită și că stau doar două zile, nu o săptămână întreagă! Departe de el gândul că dacă micuțele diavolițe nu mă deranjează direct pe mine, ca vecină a lui, cu siguranță deranjează și ele pe cineva acolo unde vor fi locuind… Desigur, departe de casa lui. Departe de casa lui unde ușa este deschisă o singură dată pe an. Pentru doar două zile.

Văzându-mă în fața unui auditoriu complet irațional, am dat să urc. Când colo ce să văd, cavalerul meu era gata să preia ostilitățile, în același stil însă – pentru că cea mai bună apărarea este atacul, nu-i așa?! – somându-l pe vecin să spună câți bani a furat în calitate de președinte al blocului… (?!)

Concluzii:

– pentru fiecare copil zglobiu există o sută de oameni nemulțumiți.

– pentru fiecare situație există o sumedenie de reacții. Unul va apela la poliție. Altul la supremația masculului alfa – forța fie cu noi! Smile Și la cazierul încărcat – deci tot la poliție! Dar se poate apela și la acceptarea firescului lucrurilor. Firesc al lucrurilor care s-a pierdut undeva pe drum. Pe drumul de la a fi un copil la… a nu mai fi copil.

Hmmmmmm…. Temă pentru acasă: tu ce vei fi când vei crește mare?

spring-1112674-m