Butonul de plictiseală

A observat cineva cum copilul mic se joacă un anumit timp cu o jucărie și apoi cu alta și totul e bine și frumos până ce micuțul începe să dea semne de agitație? E momentul când mama îl ia pe sus și îi dă ceva de mâncare sau îl schimbă sau îl adoarme sau îi dă altă jucărie sau, desigur, drumul la televizor. Dar nu despre efectele televizorului sau despre hrănitul pe post de calmant vreau să scriu acum ci pur și simplu despre felul în care copilul își manifestă plictiseala. De fapt nu și-o manifestă, el nu conștientizează că s-a plictisit, mintea lui nu funcționează așa – aici voi ajunge într-un final, dar nu la copil, că e mic și are timp, ci la omul cel mare și 24 din 24 obosit și plictisit – ci plictiseala se manifestă din el. Răbufnește. Și iese la iveală prin smiorcăială și un fel de mâncărime, care de fapt e neliniște metafizică în toată regula (sau definiția). E o panică ce explodează în el. Acum că a desfăcut jucăria pe toate părțile, ce urmează, ce poate face mai mult? La naiba, atât a fost? Doar atât?! Devine disperat. Și începe să scârțâie, el e în căutare de idei, de altceva, el vrea, poate, are nevoie, dorește, dar mama vine și îl alăptează / scoate la aer / culcă, etc. Are ea metodele ei de-a-l liniști, mereu.

Eu îi spun butonul de plictiseală. E cel mai bun buton cu care a fost dotat omul. Doar că nu știu cum se face că pe măsură ce copilul crește, butonul în loc să crească proporțional, se atrofiază. La unii dispare complet. Omul mare nu e deranjat de aceleași activități, îi dau liniște, îi dau acel bine-cunoscut confort. E bine-cunoscut confortul, nu? Prea bine cunoscut. Eu nu văd prea mulți adulți neliniștiți. Ce fac acum, unde merg, încotro? Nu. Pe oamenii mari nu îi apucă damblaua și căutările, ci cheful de somn. Trist. Așa că eu, luând exemplul celor mici, îmi cultiv și întrețin butonul de plictiseală. Nu vreau să mă lase să dorm. Vreau în fiecare zi a vieții mele să mă apuce să-mi verific valorile și viața și să mă scormonesc ca să văd ce stă în picioare și ce trebuie schimbat și să nu mă mulțumesc cu ce sunt și să trag de mine să fiu tot ce pot fi și să nu mă las. Ding-ding, e cineva acolo? Da!

Nimeni nu face lucrurile mai bine decât tine? Ai o problemă.

Eu am o problemă adică. Una mare. Merge copilul la un loc de joacă împreună cu altcineva? Mă gândesc că va transpira și că va ieși apoi afară și-mi va răci. Nu contează că nu răcește mai des decât o dată la doi ani și că în mod normal, iarnă fiind, aleargă ca bezmeticul prin parc și apoi bea apă rece bocnă, dacă nu e cu mine, sigur va transpira și va răci. Chiar și de la cel mai banal și ușor vânt.

Urmează să lipsească mai mult de două-trei ore? Complicat. Înseamnă că va fi nevoie să și mănânce. Ce va mânca? Vreau să mănânce doar cum îi dau eu, pâine de casă unsă cu ceva făcut tot în casă și supă de casă și fructe de un anumit fel, stoarse într-un anumit fel în combinații stabilite la fel. Nu vreau să mănânce pufuleți. Nu mai contează că îi dau și eu. Dacă sunt cumpărați de mine, e suficient pentru a-i transforma dintr-o bombă de conservanți în ceva absolut sănătos.

A mers copilul la un an și șapte luni la creșă? I-am făcut educatoarei creierul praf. Stăteam acolo ca să fiu sigură că nu plânge, că nu rămâne cu vreo traumă, că doarme liniștit, că participă la joc, că nu e trist, că nu e izolat. Prima dată când a rămas și pentru somnul de prânz, am înmânat o listă cu instrucțiuni. Și două girafe, una mare și una mică, preferatele lui, dar nu din pluș ci din plastic, un pericol și pentru el și pentru copiii din jur. Dar erau preferatele lui iar educatoarea trebuia să îi ignore pe toți ceilalți și să îl adoarmă pe al meu cu girafele, apoi să i le ia iar când l-ar fi văzut că se foiește și dă semna că s-ar trezi, să le așeze înapoi pe pernă, lângă obrazul lui. Și, revenind la listă, ei bine pe listă erau însemnați pașii pentru a-l adormi, de la a-l spăla pe dinți până a sta aplecată peste capul lui, spunându-i cu blândețe că mami e plecată cu tramvaiul (tramvaiul era elementul cheie, gândul în sine de a merge cu tramvaiul era liniștitor pentru copil) și că se va întoarce tot cu tramvaiul și că îi va aduce o jucărie sau ceva bun. Și-i aduceam. În fiecare zi, o jucărie sau ceva bun. Nu conta că altora le interziceam asemenea gesturi, susțineam sus și tare că nu aduc decât probleme, că nu încurajează decât atașarea de obiecte și de gesturi, ca să nu mai zic de comportamentul condiționat, eu le făceam și punct.

Și dacă veni vorba de comportament, să nu uit să mai povestesc ceva. Despre al meu. Clacam. La intervale regulate, clacam. Și nu mai judecam nici suficient de departe încât în asemenea momente să mă închid în baie ca să nu mă vadă copilul plângând. Dădeam un mini (maxi…) spectacol și apoi o luam de la capăt, împrospătată, cu impresia că nu s-a observat nimic. Teribil. Știu, și știam și atunci. Și știu și acum.

A, și apoi pretențiile despre cum să i se vorbească și cum să vorbim între noi. Neapărat adaptat vârstei lui, cu înțelegere, deschidere, fără vocabular violent, fără acuze, fără ironii, fără abuz. Am făcut-o mereu? Mi-e și groază să-mi amintesc de câte ori nu.

A crescut copilul, mâine se fac șase ani. La al doilea am slăbit hățurile, l-am lăsat mai liber, n-am mai căzut dintr-o extremă în alta, ba atenție infinită ba dezastru absolut. Dar tot mă mai trezesc dând directive, încercând să-i feresc de alții și de un mediu care nu-i cel mai bun, tot mai am impresia că dacă nu sunt în grija mea (sau chiar și în lipsa mea de grijă) nu va ieși nimic bun.

Cum ar veni, mă tratez. Sau încerc. Despre rezultat, îmi vor vorbi ei, când vor fi mari. Doar că atunci va fi cam târziu…

Neascultarea. De la Pinocchio & co la Osho

Neascultarea copiilor se pedepsește. Iată mesajul cu care crește fiecare generație. Subtil inserat în poveștile de adormit copii (și la propriu și la figurat) sau mai puțin subtil atunci când se materializează în ești pedepsit, treci în camera ta.

Din literatura pentru copii, îmi vin acum în minte trei exemple. Dar sunt multe. Unul, din Pinocchio: avertizarea greierului uriaș pentru păpușa de lemn plecată hai-hui pe coclauri, spre disperarea lui Geppetto, este următoarea: “Am venit să-ți spun că băieții care nu ascultă de părinții lor se transformă în măgari”. Apoi, avem morala poveștii Capra cu trei iezi, în care din trei iezi, rămâne unul singur. Cel ascultător. Iar al treilea exemplu ar fi cel din Tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte, unde Gheonoaia și Scorpia au fost și ele “femei ca toate femeile, dar blestemul părinților pe care nu îi ascultau, ci-i tot necăjeau, le-a ajuns și le-a făcut să fie lighioane“…

Cum ar veni, copiii trebuie să asculte. TREBUIE. Găina, cu creierul ei minuscul, știe mereu mai bine decât oul. Și știe și când oul e ou și știe și mai târziu, când oul e ditamai orătania. Și-am vrut să scriu “devenit”, dar “devenirea” presupune cu totul altceva.

Trecând mai departe la Osho, pur și simplu voi copia câteva fragmente din discursurile lui. A căror idee ar fi că adevăratul parenting încurajează nesupunerea. Revolta.

Societății îi este frică de faptul că, dacă inteligența copilului rămâne intactă, el nu va deveni niciodată sclav. Nu va intra niciodată într-o structură bazată pe dominare. Nu va domnia și nu va fi dominat. Nu va poseda și nu va fi posedat. Va fi revoltă pură. 

Inocența lui trebuie coruptă imediat. Aripile lui trebuie tăiate, trebuie să primească niște cârje de sprijin, pentru ca niciodată să nu mai învețe să meargă pe picioarele lui, ci să rămână permanent într-o stare de dependență. 

Mai întâi sunt dependenți de părinți, iar părinților le place foarte mult asta. Ori de câte ori părinții sunt dependenți, părinții se simt foarte bine. Și cu cât sunt mai dependenți de ei copiii, cu-atât sunt mai fericiți. Deși la suprafață continuă să spună că le-ar plăcea ca aceștia să fie independenți, asta este doar la suprafață. Un copil cu adevărat independent își rănește părinții. Copiii independenți nu plac, ei nu au nevoie de părinți. 

Părinții distrug inteligența copiilor pentru că este singura cale de-ai înrobi. Apoi vin profesorii, școala, colegiul, universitatea. Nimeni nu vrea rebeli iar inteligența este rebeliune. Nimeni nu vrea să fie pus sub semnul întrebării, iar inteligența este interogatorie. Inteligența este îndoială pură. Dar, într-o zi, din această îndoială pură apare încrederea. Încrederea nu apare ÎMPOTRIVA îndoielii, ci apare PRIN îndoială. Îndoiala este mama încrederii. Adevărata încredere vine doar prin îndoială, punere sub semnul întrebării, investigație. 

Copiii se nasc cu inteligență pură și încă nu suntem capabili să respectăm asta. Nimeni nu-i privește pe copii. De fapt, toți consideră că sunt o bătaie de cap. Nu trebuie să-i asculți, trebuie doar să stai cu ochii pe ei, așa umblă vorba de mii de ani. Cui îi pasă ce cer? Cui îi pasă ce spun? Cine-i ascultă?

Trebuie să creăm un nou fel de educație, în care nimic să nu le fie impus copiilor noștri, dar în care să fie ajutați să-și întărească inteligența naturală. Nu trebuie îndopați cu informația care este, de fapt, aproape inutilă. 98% din informația pe care o băgăm în mințile copiilor este doar prostie, nebunie. Balast. 

Copiii trebuie ajutați să fie mai inventivi, nu repetitivi. Întregul nostru sistem educațional este orientat către repetiție. Dacă un copil repetă mai bine decât altul, este considerat a fi mai inteligent. 

***

Ceea ce mi-a amintit de Merida și de dorința mea de-acum mai bine de-un an. Iar dincolo de partea cu sfidarea aș putea spune că unele dintre poveștile zilei de azi sunt în mod cert mai inteligente decât cele de pe vremea mea.

Ironman

S-a pornit și copilul cel mic să vorbească. 2 ani și patru luni jumătate. Dacă acum o săptămână încă ne bucuram de câte două – trei cuvinte pe zi, ei bine acum turuie non-stop. Deja ne trezim cu el la frigider cerând ce vrea să mănânce (mai mereu tântână – smântână – el nefiind tocmai vegan…) sau spunându-ne că limonada e acra (ach, achhhhh!) și că mai vrea miere (bzzzzzz, me-e). “Murdoch atacul mental” e modoc atac capu (așa l-a învățat cel mare că se pronunță “mental” – inteligent, nu-i așa?), mama titim? (citim) repetă non-stop, fiind chestia pe care o aude cel mai des la Bogdan, deten pentru desen, mama (s)pala mâna e iar ușor de spus, iar de numărat până la 5 înainte să sară de pe o treaptă sau canapea e încă ceva ce a învățat (5 probabil pentru a-mi da și mie timp de reacție, nu neapărat de altceva…). Abia acum pot spune și eu precum spun oamenii care ne văd: s-a făcut mare.

Ne uităm la el, râdem, îl punem să tot repete și-n timp ce el repetă ne uităm unul la celălalt. De fiecare dată. E un copil pe care puteam să nu-l avem. La dublul test de sarcină din primul trimestru îmi ieșise citomegalovirus. Nu se știa de când – ceea ce e foarte important! Ideea era că pur și simplu am. Doctorul mă programa deja pentru o întrerupere de sarcină, că e riscul mare și nu are sens să mergem înainte, că suntem tineri și putem oricând încerca din nou. Nici acum nu știu pentru cine era riscul mare, pentru noi, să avem un copil cu probleme sau pentru el, să-l dăm apoi în judecată pentru malpraxis. Eu, care mi-l doream ca pe nu-știu-ce, am ezitat atunci. Jumătatea mea mai bună (aici nu-s doar cuvinte, la noi e într-adevăr așa), a spus să lăsăm lucrurile așa cum sunt. Că va fi bine. Că mai putem face și un alt gen de analize. Una care se face rar, dar se face. Am făcut-o și s-a confirmat că va fi bine. Iar acum când copilul care era un semn de întrebare se uită la noi cu ochi mari și ne cere ceva, e pur și simplu spectaculos. Copilul pe care am fost la un pas de a nu-l avea, vorbește. Vorbește cu noi. Haios, dar mai ales emoționant.

***

Cum ar veni, se poate. Se poate orice. De la a face chestii SIMPLE precum analize medicale la clinica Hilmi și nu numai, analize de bacteriologie moleculară sau testul babes papanicolau și până la a crede. Și nu renunța.

***

P.S. Cred că cel mai comic lucru pe care cel mic îl tot repetă de câteva zile e aimămen. Ironman sună perfect a I’m a man. Grăuntele a devenit bărbat.

image image

O felie. Doar o felie?

Astăzi am citit, în repetate rânduri, însemnările unui tată către fiul lui. Un text impresionant. De la imaginea copilului dormind cu fruntea îmbrobonată sau greșind copilărește și până la cea a tatălui realizând brusc tot ceea ce “neglijența nu poate ofili”, cuvintele, fiecare în parte și-apoi toate luate împreună, dor.

Ce poate face copilul cu vinovăția părintelui, căci el n-o simte? Ce poate face copilul cu remușcările, el încă nu le înțelege… Ce poate face el cu promisiunea ce poate curând va fi uitată? Nimic. El mâine va fi la fel de plin de candoare iar “neglijența” nu-l va lovi și nici umili și, neînțelegând-o, o va uita.

Și ce va face părintele cu “brațele mici”, cu “felia unsă cu prea mult unt”, cu paharele sparte și cu șosetele rupte, cu inima “mare cât soarele la răsărit”, cu “înfulecatul”, cu tropăitul pe scări, când, prins din nou în rutina fiecărei zile, totul capătă sens… doar dacă are sens?

***

Da, este într-adevăr un text impresionant. Și orice părinte, citindu-l, se va apleca peste copil și-l va îmbrățișa. O dată, de două ori, o zi întreagă, o săptămână, dar câți vor rămâne oare la nesfârșit, plini de beatitudine, în lumea șosetelor rupte și-a pâinii unse prea gros?…

Jocul dogmatic

Urcăm în metrou. Ne așezăm. Mai mult sau mai puțin înghesuiți dar veseli nevoie mare. Începe rutina întrebărilor, “unde mergem”, “câte stații sunt”, “dar câte mai avem”, apoi rutina cățăratului pe spătarul scaunelor, chit că nu e nimic de văzut în afara reflexiei din geam. Eu încerc să-i potolesc, ei devin tot mai ghiduși. O doamnă se uită lung, probabil se gândește la fusta ei crem și se întreabă dacă oare o fi nimerit și ea pe-un scaun ce a avut aceeași soartă… Descalț mecanic micii neastâmpărați, poate gândindu-mă că ea, dacă va coborî înaintea noastră, nu va știi că vom lăsa scaunele curate, nu neapărat datorită excesului meu de zel materializat în manevrarea iscusită a șervețelelor umede, cât mai ales pantalonașilor care vor șterge mai devreme sau mai târziu tot praful pe care micuțele sandale de copii l-au lăsat pe plasticul uzat…

Mergem mai departe, oameni urcă, oameni coboară. Nu-mi atrage nimeni atenția, poate doar o mamă ce-și ține în wrap o fetiță haioasă, care o privește pierdută în timp ce ea turuie non-stop cu bărbatul de lângă ea, îi povestește de toate, de la nu știu ce personaj din nu știu ce carte și care a spus că “atunci când totul e pierdut, nimic nu e pierdut”, trecând mai departe la castanele mâncate toamna trecută în Budapesta și apoi cu aceeași ușurință la felul în care comandă incaltaminte pentru copii online, apoi la nu-știu-ce expoziție de fotografie și tot mai departe, spre problematica înțărcării precoce și a sandalelor ei, cam incomode din câte deduc…

Se oprește doar pentru a studia un călător ce face notă discordantă în peisaj și care, pentru momente bune, prin felul în care arată, îi eclipsează chiar și pe copiii (mei) care, încurajați de calmul meu imperturbabil, mai au puțin și stau cocoțați pe barele de sus. Omul e fain. Mă uit și eu și prima senzație pe care o am e de spectacol pe cale să înceapă, e viu și fluid și clar nu face parte din lumea care trăiește minim 8 ore pe zi din lumină de neon. Mă întreb ce face – ce e, oare de unde vine și oare unde merge? – deși pentru el nu pare a avea importanță, e foarte prezent și dă o senzație de viață perfectă, rotundă, trăită din plin.

Rămân cu întrebarea, coborâm. Însă în așteptarea celuilalt metrou, uitându-mă la micii mei poznași și-având imaginea călătorului întipărită pe retină, îmi vin în minte cuvintele lui Eliade, cele cu jocul ce duce tot mai adânc în real și filosofia de viață redusă la o singură dogmă, “Joacă-te!”.

Deci iată răspunsul…

Noi cei de ieri, noi cei de azi…

E o vorbă care spune că dacă la primul copil alergi la medic și pentru un simplu strănut, de la al doilea încolo, lucrurile stau cu totul altfel, adică dacă mezinului îi curge sânge din nas, îl muți mai departe de covor ca să… nu-l păteze. Poate un pic extremă formularea dar e în mod cert comică și cu siguranță surprinde perfect atitudinea atât-de-schimbătoare-în-timp a părintelui!

Și iată doar două exemple din viața noastră de părinți, exemple ce susțin cu prisosință afirmația cu iz de generalizare:

– primul copil, deși de regulă foarte rezistent, a avut o iarnă în care a tot făcut pneumonie. Și deși, spre mirarea tuturor, am ținut lucrurile sub control doar cu aerosoli și suc de ceapă amestecat cu miere, pediatrul ne-a spus că riscul de a-l trata fără antibiotic este mare. Foarte mare. Și că febra e cel mai bun indicator că lucrurile nu merg bine. Așa că noi, deși copilul, printre sesiuni de aspirat vapori, mânca, dormea calm și se juca, eram veșnic în alertă și mereu cu termometrul lipit pe fruntea lui. Pentru al doilea copil însă, l-am scos de exact două ori din sertar și asta nu pentru că am fi vrut noi să ne convingem de ceva, ci pentru că pediatrului, la telefon, dacă îi adresezi vreo întrebare, oricare ar fi ea, varianta cu “i-am pus mâna pe frunte și nu cred că are febră” nu e deloc digerabilă, tot trebuie să-i spui că are fix 36 cu 8 și să promiți că-l vei mai verifica!

suzetele: primul copil a avut o impresionantă colecție. I le luam nu din rațiuni de igienă ci ca să i se asorteze cu șapca, mingea, căruciorul, cu scaunul de masa, cu papucelul, jucăriile, cu rochia mea și cu tricoul tatălui. Al doilea copil? N-a avut niciuna, doar mai târziu le-a primit în dar pe-ale celui mare, ca să se joace cu buburuza cu clips sau cu girafa cu capul mai mare decât corpul și-n general ca pur și simplu să le ordoneze după logica sa!

Deci iată-ne (și) pe noi, aceiași părinți de ieri, dar cu totul alții decât cei de azi…

Dulce maternitate, bine ai plecat!

Mă întâlnesc cu cineva pe stradă, se uită la copii, și-mi spune: “I-ai făcut mari!”. Vorbim, ne luăm “la revedere” și-n timp ce mă îndepărtez realizez că da, e-adevărat, “i-am făcut mari”! Dar formularea (care măgulește, nu-i așa?!) nu-i prea corectă deși, într-adevăr, eu singură i-am îngrijit: de fapt, ei s-au făcut mari singuri, eu doar… i-am asistat. Da, gândindu-mă acum mai bine, așa stau lucrurile: rolul meu s-a limitat la a-i hrăni, culca, spăla, plimba, juca, la… a-i iubi. Dar de crescut să fie atât de minunați cum sunt, ei au crescut singuri, cu mine doar în preajma lor, făcând mai nimic, poate doar încercând, de fapt, să-i las așa, perfecți cum sunt…

Și tot acum încep să înțeleg dreptatea pe care o avea tata când, spre disperarea mea de mamă nedormită, nemâncată sau în cel mai bun caz mâncată pe fugă și-n picioare, alergată, cu spatele rupt de la plimbat copii ce altfel nu știu să adoarmă, îmi reamintea sfătos: “Copii mici, griji mici, copii mari, griji mari”. Poftim?! Mai spune o dată!

Dar da, făcând retrospectiva, așa este: au fost griji mici!

Pornind de la naștere și ancestrala hrănire a copilului – când, în spital fiind, ajunsesem prin forța împrejurărilor în camera unde mamele sunt școlite și (aspru) îndrumate să producă lapte, lapte ce pare-se că, în secolul tehnologiei absolute, nu mai vine prin logica și firescul lucrurilor ci la comanda asistentelor și cu ajutorul aparatelor, înmărmurind la vederea ustensilelor parcă decupate din scenarii de pe vremea inchiziției și clar împrumutate din recuzita filmelor de groază, nesemănând deloc cu prietenoasa pompa electrica de sani văzută în timpul pregătirii pentru naștere ci mai degrabă cu instrumente de tortură menite nu să aducă stropi de lichid prețios (am vrut să scriu “vital” dar mi-am adus aminte că industria laptelui praf este aaaaaaatât de profitabilă!) și să-i “dreseze” proaspetei mame corpul, ci să-i absoarbă într-un vid însăși esența sursei de hrană – și până la spinoasa problemă a scaunului de mașină, în care copilul refuza să stea, lucrurile s-au reglat ușor pentru noi, iar relația părinte-copil a trecut peste toate hopurile pe care acum, privind în urmă, le cataloghez fără să ezit, drept absolut SURmontabile!

La fel cum, tot surmontabile au fost și primele zile acasă cu copilul. Instinctul matern era perfect funcțional, dar vizitele pediatrului aruncau totul în aer… Într-un confort firesc al locuinței el proclama că fără 22 de grade în încăpere, copilul este pus sub semnul riscului de afecțiuni respiratorii, că totul trebuie să fie steril, de la respirația mamei și până la valul de aer venit pe fereastră, că orele de hrănire trebuie să fie fixe, că micuțul trebuie uns cu toate uleiurile și pomezile, că vârsta de diversificare e 4 luni, că fără masaj și vitamina D nu se poate, că mama trebuie să-i dea și apă și ceai pe vreme de căldură, plus “completare” seara… of, vai, ce ne-am făcut? Ce ne-am făcut? Nimic. Noi n-am făcut nimic, știind c-așa e bine. Daaaar (nota bene, “dar”!), totuși ne-am cumpărat tot, dar tot!, ce se putea cumpăra, mânați de frica veșnicului “poate…” și-nsuflețiți de grija extremă a “boțului de aur”!

Au fost griji mici, cu rezolvări la îndemână. Un termometru de camera ce nu ne-a arătat niciodată acele obligatorii 22 de grade, un sterilizator de biberoane (realmente benefic pentru confortul mamei, aș putea spune acum, mai ales al celei care, spre deosebire de noi, a avut ghinionul să afle, pe pielea bebelușului, ce înseamna stafilococ, streptococ și alt asemenea-coc) care însă la noi și-a păstrat locul aproape la fel de steril din cutie, uleiuri și creme pe care am sfârșit folosindu-le eu, diversificare făcută târziu și în absența apei și-a ceaiului și-a “completărilor” atât de încurajate de medicii români, iată TOATE soluțiile pentru TOATE grijile aparent copleșitoare ale tânărului și proaspătului părinte….

Deci dulce (și doar aparent complicată!) maternitate, bine te-ai încheiat! Perioadă de aur, a jocului și-a prieteniei, a timpului liber și a ritmurilor armonioase, bine-ai venit! Promit să profit din plin de ea, rămânând în expectativa “grijilor mari” dar… nepregătindu-mă pentru ele! Timpul, zic eu, acum e de partea mea.

Lullaby…

“Dormi cu mama, dormi ușor… ” Hmmmm, nu la noi. Nu le-am cântat niciodată copiilor mei cântece de leagăn. Niciodată. “Five little monkeys”, da, “ABC song”, da, “Copăcel, copăcel, te iubesc de mititel”, “Row, row your boat”, da, “Veverița, veverița, s-a suit în pom”, da. Și foarte multe altele. Vesele, jucăușe, antrenante. O mulțime de cântecele dar niciodată cântece de leagăn.

Orele de somn n-au fost niciodată foarte liniștite la noi. N-am fost mama care se apleacă dintr-un preaplin de liniște și împăcare peste patutul de lemn a lui bebe, ci mama care se plimba dormitor-sufragerie-bucătărie în pas alert, cu cât mai hurducat copilul, cu-atât mai predispus la somn! Și nici caruselul de bebelus fixat deasupra patului micuț nu m-a ajutat la ananghie. Poate doar pentru a-l ține pe micul plângăcios ocupat la trezire, timp în care eu încercam să folosesc cu cât mai multă eficiență șampoanele 2 sau chiar 3 în 1, cine să se mai răsfețe cu o dublă șamponare, c-o mască și-un ser de vârfuri, pe deasupra?!

Și orele de somn n-au fost mai simplu de administrat nici în mașină fiind, la drum. Fie c-a fost drum lung, fie c-a fost drum prin oraș, fie c-a fost drum de noapte, fie c-a fost drum de zi. Cu scaune auto pentru copii alese pe sprânceană, spătare adaptabile, detașabile, formidabile, rotibile la 360 de grade și chiar cu susu’-n jos, n-a mers nicicum. Oprind la stop copilul se trezea, oprind pentru a pune benzină, de asemenea… Cu muzica în surdină plângea, cu muzica dată la maxim tăcea, dar noi, părinții, sfârșeam prin a ceda.

Timpul a trecut, copiii sunt deja aproape mari. Noi am uitat nopțile nedormite și zilele petrecute vânându-le orele de somn pentru a mai putea face și altceva.

Au crescut. Însă sunt seri acum când mă surprind având pe buze dorința de-a le îngâna un cântec de somn ușor. Oare l-aș mai putea cânta?…

Copii, pansamente, dandanale, retorism…

Copilul cel mic se rănește la deget. Superficial, dar tragedia-i gata. El plânge, eu propun soluția: un pansament. Și-n timp ce manevrez bucățele de șervețel, bandă adezivă colorată (când vine vorba de copii, nu e niciodată de neglijat puterea miraculoasă a culorilor – cu cât mai turbate, cu-atât mai bine!) și foarfeca, minunea se petrece. Durerea piere subit. Cel mare vrea și el un “pansament”, reiau procedura, răul este înfrânt, mai mult, totul capătă o atmosferă festivă.

Odată calmul reinstaurat, ne întoarcem la ale noastre. Nu trece mult timp și am parte de episodul al doilea. “Buba, bubaaaaaaa!!!” Unde-i buba?! La deget. La același. E aceeași “bubă”! Dar pentru că și-a pierdut pansamentul, durerea a revenit în forță. .. Fac un pansament nou și am parte de aceeași reacție ca și mai devreme – senzația de suferință dispare ca și cum nici n-ar fi existat! Respir ușurată, dar nu de prea multe ori: concluzia care se conturează în mintea mea mă sperie: funcționează oare și el, precum adultul temător și precaut, pe principiul “dacă nu văd, nu există!”?!

Las însă negativismul la o parte, păstrându-l ferecat pentru o analiză ulterioară, iar ziua își urmează cursul firesc.

Până când, pe seară, copilul cel mare începe să îmi povestească, încântat, cum, scăpat de sub ochiul de altfel vigilent al celuilalt părinte, trăgea de cablul de la o tiroliană și cum a împins-o el cu forță și cum suportul, printr-un (mie!!!) cunoscut firesc al lucrurilor dar în ochii lui printr-o senzațională și neașteptată legătură dintre cauză și efect, l-a izbit direct, dar DIRECT în frunte! Fac o pauză, respir și, în timp ce buzele mele articulează calm mantra “Și, ce ai învățat din ce s-a întâmplat?” mintea mea aduce ofrande tuturor sfinților, zeilor și forțelor supranaturale ce mi l-au adus înapoi acasă intact. Recunoștință, bucurie, dar și un răspuns care, deși mă face să izbucnesc în râs – “Nu am învățat nimic, mama, ci m-am luptat cu ea, de multe-multe ori!!!” – îmi reactivează temerile: deci, cum e până la urmă, ceea ce nu vedem / înțelegem / anticipăm / concepem / acceptăm, nu există?