Cooperativa “Munca în zadar”, asociație familială

După cum se știe deja, aici pe blog se vorbește, în marea majoritate a timpului, despre o casă cu doi copii. Și, tot după cum se știe deja, în afara a două perioade de câte trei luni fiecare, m-am descurcat singură cu ei. Pentru opt-nouă ore pe zi. În rest, ne-am descurcat în doi. Cum am putut și cât de bine ne-am priceput.

Și, dacă e să mă gândesc, piatra de încercare, pe lângă altele vreo zece sau chiar o sută, o mie ar fi de fapt mai aproape de adevăr, a constituit-o și o constituie, în continuare, curățenia. Cum o facem? Cât de des? Cât ține? Și, întrebarea supremă: Se mai merită?! Pentru prima întrebare, am trecut prin toate variantele de răspuns.

Unu. Facem curățenie zilnic. Am făcut, am tras de noi, și, la fiecare final de zi, aveam casa lună. Ținea până a doua zi dimineața, la trezire. Nici mai mult, nici mai puțin. Cum ar veni, n-o vedea nimeni, ne bucuram de ea vreo jumătate de oră până să adormim, apoi adio. Era din categoria “(azi) o vedem și nu e”, vorba poetului. El vorbea despre dragoste dar extrapolând, ajungem și la găleată și la mop. Care doar împreună pot funcționa.

Doi. Facem curățenie o dată pe săptămână, înainte de weekend. Muncă de Sisif, nu altceva. Dacă nu știe nimeni cum poate arăta o casă de copii după o săptămână întreagă de călărit patul, canapelele, plimbat tartine unse cu miere prin casă, risipit jucării, creioane colorate, cărți, reviste, piese de puzzle, vă spun eu. E dezastru. Ceva ce nu poate fi descris. Coșmar. Haos total. Deci… nu. Curățenie o dată pe săptămână e ca și cum te-ai apuca să ari fără utilaj și fără cal un hectar. Și cât ține? Tot până a doua zi, aici nu există variații. Frustrant.

Trei. Facem curățenie când avem musafiri. Dar stai, cum facem cu cei neanunțați? Complicat. Pas.

Patru. Facem curățenie când nu se mai poate. Păi… nu se poate zi de zi, 24/24. Înseamnă că revenim la prima variantă? Hmmm.. nu.

Cinci. Nu mai facem curățenie niciodată. Sau cel puțin până ce nu cresc mari și pleacă la casa lor. Dar stai… angoasa aproape veșnică nu e pe gustul nimănui. Unde mai pui că dacă îi creștem așa, dezordonați și nepăsători, va veni vremea când nu vom mai scăpa de nurori. Și de ale lor ocări. Deci… pas.

Și totuși, întrebarea persistă. Cum facem în așa fel încât nici să nu ne spetim muncind și nici să nu o luăm de la capăt într-un timp mai scurt decât a durat să o facem. Răspunsul e… în zona crepusculară. Așteptând probabil să fie descoperit.

Îmi suflă cineva ceva despre serviciile profi de curățenie. Și-o listă cu oferte, pe care văd chiar și opțiunea de curățenie după constructor – hmmm, asta s-ar preta la noi, în varianta de curățenie după… distrugători! O voi studia. Gândindu-mă în paralel dacă se merită să dau bani pentru ceva ce niciodată nu va dura… (A se vedea efectele punctului unu. Doar pentru cunoscători.)

Extrem de cunoscut

Scenariul de mai jos mie îmi sună mai mult decât cunoscut.

oatmeal

Se întâmplă mereu. Dar vă spun, MEREU. Scris cu majuscule.

Am de trimis o comandă de ciocolată și curierul care trebuia să vină în intervalul 6 p.m. – 8 p.m. sună la ușă la ora 6 fără cinci minute trecute fix. Și se grăbește, normal, doar de aceea-i curier! Pun pariu că într-o viață viitoare a fost porumbel. Iar eu am de printat hârtia personalizată, etichetele de lipit pe cutia plină de bunătăți yum-yum, plus factura de atașat, iar imprimanta nu poate printa pentru că nu mai are, fix, fix, dar fix acum, cyan! Sau dacă are cyan nu are magenta sau dacă le are pe ambele singur primesc mesaj că am de-a face cu un paper jam! Scenariul e apocaliptic, copiii cei doi pe care îi am sigur vin și ei să ceară ceva, curierul dă ochii peste cap, mie îmi vine să plâng și să-mi smulg părul de cosânzeană din cap. Colac peste pupăză mai sună și telefonul, unul dintre acelea la care trebuie să răspund amabilă, drăguță și volubilă și nu de parcă sunt o butelie veche pe bază de gaz…

Fac ce fac, improvizez cu ce am, de la ambalaj și până la bonul de casă ce iese alene din casa de marcat, îmi cer scuze de la curier, plasez comanda și-i spun bye-bye. Apoi continui cu cerutul de scuze și de la Doamne-Doamne pe care în mintea mea nervoasă sigur l-am supărat, apoi de la internetul care cu conexiunea lui mereu prea leneșă comparativ cu viteza mea sigur m-a scos și el din sărite. Dar care, acum și de regulă mă scoate din criză și anormal. Intru pe site-ul de-acum preferat, Cartuseria pe numele lui de botez, îmi comand un toner nou și mă întreb, pentru a mia oară, dacă aș comanda mai multe o dată, oare asta m-ar scuti de ciclicul necaz? Probabil că nu, sigur printr-un echilibru al sorții la ora X când am nevoie ca totul să meargă brici voi rămâne fără curent. Sau își va rupe curierul piciorul sau voi scăpa tăvițele cu ciocolată încă în stare lichidă pe jos sau cine știe ce altă catastrofă dătătoare de lucruri peste cap se va întâmpla….

Hmmmmm, mai vrea cineva să facă schimb cu mine și cu viața mea?

(sursa foto: The Oatmeal)

Discerne

ItsyBitsy FM este un post numai bun de ascultat în mașină, împreună cu cei mici. Numai bun de ascultat dar cu nota că nu chiar totul trebuie aplicat. După campania referitoare la timpul părinților, bani și ce au de fapt nevoie cei mici, până vor crește mari și vor pleca la casa lor, campanie pe care o salut și despre care am mai scris aici pe blog, s-a nimerit să fie introdusă în calupul de publicitate o reclamă la proceduri de îngrijire a danturii micilor poznași.

Ei bine și reclama despre care vorbesc îndeamnă părinții nu la mai multă grijă vis-a-vis de îngrijirea prețioșilor dințișori de lapte și responsabilizarea celor mici ci, nu mai mai mult și nici mai puțin, la fluorizarea danturii la intervale regulate, bonus sigilarea dinților, ca măsură de evitare a cariilor. Păi bine doamnelor și domnilor din marketing și din industria cea care promovează orice, fie că e nevoie, fie că nu, voi nu aveți, la rândul vostru, copii? Sau, mai bine spus, nu ați fost la rândul vostru copii? Nu știu cum să spun dar noi, copiii de-acum 30 de ani avem dantura bună. O fi poate de la faptul că mâncam mere din grădină și prăjituri de casă, făcute de mama sau de bunica și nu eclere cumpărate din supermarket și bonus iaurțele colorate, fructate și frumos ambalate promițând 100% natural dar fiind de fapt departe de tot ce e natural?!

Serios acum, mi se pare că prea suntem încurajați să apelăm la artificial în loc să ne re-educăm noi și să ne educăm copiii în sensul de a alege tot ce e simplu preparat, neprocesat, curat, sănătos și astfel să-i ferim de tot ce înseamnă nevoia de a apela la practici care pe vremea mea (da, da, era mai bine pe vremea mea!) nu existau nu pentru că nu ar fi progresat medicina în ritm exponențial ci pentru că, pur și simplu, problema în sine nu exista. Iar despre cererea care încurajează oferta se știe prea bine deja…

Mda, e tot mai plin de clinici private in Bucuresti. Orice problemă are acum soluții profi iar dacă nu există probleme, lasă că le creem. Nu neg importanța biometriei fetale, de exemplu, chiar și eu poate nu aș fi avut al doilea copil dacă nu aș fi apelat la analize peste analize și verificări peste verificări, dar în alte probleme, părerea mea sinceră este că se creează o panică exagerată!

Ipohondria nu se naște din nimic, rețineți vă rog, da? Cum au trăit bunicile noastre cu probleme de sănătate dar fără a avea habar de factor v leiden? Nu mai continui acum dar am un îndemn numai bun de urmat: Întreabă-te te rog, gândește, discerne, ia decizii și nu ezita!

Rutina cea folositoare

Există o vorbă care spune ruină, rutină, rugină. Cei trei R.

Așa o fi. Și probabil se aplică din plin când vine vorba despre dragoste. Și despre job. Și… cam atât. Că-n rest, eu văd doar beneficii ale rutinei. Serios acum, dacă nu aș avea o ordine a lucrurilor în toată această dezordine și-n tot acest haos care ne înconjoară de când avem copii, nu cred că aș face față să mi-i cresc “cu zâmbetul pe buze”, așa cum frumos mi-a spus cineva!

Și-acum c-am făcut introducerea mai mult sau mai puțin alambicată, să trecem mai departe la lucruri concrete. La programul fiecărei zile, care dacă n-are avea aceeași rutină perfectă, ar rezulta în… nimic realizat.

Ora 7, trezirea pentru mine. De voie, de nevoie. Oil-pulling, spălat pe dinți, pe față, pieptănat, pahar cu apă și lămâie, exerciții, încă un pahar cu apă, duș. Îi zic “ora mea”. Ora 8 dimineața, trezirea copiilor, de bună voie sau forțat. Drăgălășenia sau smiorcăiala de dimineață, în funcție de dispoziția pe care o au. Mic dejun. Merge repede pentru că nu le fac nimic complicat: suc de portocală sau un terci din banane combinat cu cacao raw, ulei de cocos, chia. Îi zice smoothie în cărțile de bucătari, alea mai recente și deschise la stilul de viață raw-vegan. Pregătirea ghiozdanelor. Două ghiozdane, chiar dacă doar unul dintre copii merge la grădi. Cutiuță cu tartinuță din pâine de casă, ulei de măsline, cimbru, sau în zile de grație brânză de capră chipurile bio, alături un măr sau o banană. Și apă. Exact același lucru pentru amândoi. Iar într-al celui mic, carioci (comandate pe bandă rulantă precum cartușele într-o fabrică, dintr-un loc cu nume parcă predestinat: cartuseria.ro) și-un caiet bun pentru mâzgălit odată ce-l plasăm pe cel mare în sistem iar eu plec cu prâslea pe-acolo pe unde am treabă. Sau în parc. Sau înapoi acasă, depinde de program.

Ore “libere” pentru mine. Două la număr. Înghesui în ele cât mai multe pot. Și haine de spălat și de întins și-un aspirat și niște chestii pentru prânz de preparat și scris și citit și timp pentru conversat. Online. Trăiască internetul și viața de după ecran.

Ora 11,30. Plecăm, eu și nelipsitul cel mic, să-l luăm pe cel mare de la grădi. 13 pm.  Înapoi acasă. După drum și nelipsita oră de parc. Mâncare. Ei joacă (a se citi demolat casa și stricat cât mai mult din tot ce se poate strica), eu strâns masa și iar rutina scris și citit și timp pentru conversat. Sau măcar una dintre cele trei. Aproape 15 pm, ora pentru citit povestea de nani și pentru culcat. Somn de prânz. Trezit pe la 18. Fructe, joacă, masa de seară, o tură prin parc, acasă, joacă pe cont propriu și timp pentru noi, cei mari, să rezolvăm ce mai e de rezolvat. Sau cel puțin să încercăm.

22 pm. Iar poveste de nani. Iar culcat.

Rutina e folositoare, da, da! :-)

Tot despre…

Cred că am bătut luna asta recordurile la cât am vorbit despre încălțăminte. Despre ce ne cumpărăm, de unde, cu câți bani, de ce de acolo și de ce nu din altă parte, etc. Cizme de toamna si de iarna, incaltaminte pentru copii, n site-uri vizitate, n variante.

De ce le-aș cumpăra online nu știu foarte clar. Poate din rațiuni de timp și de comoditate. E un pic greu (a se citit “foarte greu”) să mergem cu cei mici la cumpărături. Nu au răbdare, se plictisesc, nu stau la probat, aleargă, se ascund, trebuie prinși la scările rulante, la lifturi, la praguri, la trepte, la uși glisante și desigur trebuie preîntâmpinate o grămadă de alte pericole gen împiedicat în propriile șireturi, în propriile picioare, propriile haine, mâini, unul de celălalt, și, să nu uităm desigur de foame, de sete, pipi, de cealaltă problemă, de oboseală, de nervișori, de somn…

Deci azi, kalapod.ro. Încălțăminte pentru orice buzunar, chiar și pentru cel mai mic. Transport gratuit la orice comandă – fain aici, în rest, dacă nu bifezi cel puțin 100, mai adaugi vreo 25% din preț – plata la livrare și nu neapărat cu card, retur gratuit, livrare și-n weekend, un concept denumit „comerț în favoarea intereselor” noastre, de cumpărători și ambiții de spargere a tiparelor “cu care aproape ne-am obișnuit”.

Obișnuit, neobișnuit, cert este că pentru cei mici aș lua chestii de-aici. Teniși haioși au, plus cizmulițe, ghetuțe, toate la prețuri de-a dreptul indecente și numai bune pentru stricat, pe bandă rulantă, la groapa de nisip, prin bălți și prin parc. Așadar, rămâne de încercat.

Regnul animal vs. regnul uman

În sălbăticie regula e așa: masculul curtează femela, ea îl acceptă. Rolul lui fiind încheiat, pleacă. Nimic nefiresc. Ea, gestantă fiind, vânează. Nu îi aduce nimeni micul dejun la pat. Vin puii, îi naște. Neasistat. Îi alăptează, ea nu știe de lapte praf. Îi crește. Singură sau cu alte mame, în grup și nebonificat. Pleacă la vânătoare, puii scâncesc. Nu-i nicio tragedie și niciun păcat. Puii cresc, pleacă în libertate, iar viața femelei o ia de la cap.

Printre noi, oamenii, regula e așa: ea trebuie să se facă plăcută, să iasă din anonimat. El poate fi oricum – statistic vorbind, bărbații-s numeric depășiți – deci armăsarul poate merge la trap. Copiii… se fac. Ea cade, tot mai grea și cu totul, la pat. Fragilă și la voia stărilor maternității, nimic nu-i mai este pe plac. Vin copiii, complet asistat, cine naște acum stând casă ori nu e zdravăn la cap, ori… nu e zdravăn la cap. Laptele vine firesc dar e “completat”. Și-apoi complet înlocuit cu laptele praf. Cresc copiii, dar nu de la sine putere, ci veșnic supravegheați. Și îndrumați. Și dirijați. Manipulați. Trece timpul cu el și cu ea de-acum doar părinți, vânând de nevoie și mereu gândind că “da’ nu era rândul meu, azi doar aveam chef de zăcut în pat!”…

Deci, iată regnul animal, versus regnul… uman. Pentru că noi suntem ființe inteligente, gândim, suferim și nu coborâm la statut de mascul și femelă alfa, să ne-‘nțelegem, da? Dar de firesc și de în firea lucrurilor, mai știe oare cineva?…

Câte bordeie atâtea obiceie

“Câte capete atâtea păreri”, “câte bordeie atâtea obiceie” sau câți copii, atâtea apucături.

Cel mare: cât a fost mic, toată ziua ne-o petreceam în bucătărie. Dimineața, în timp ce eu curățam ba un morcov, ba un cartof, ba storceam o portocală ba striveam o banană, el se juca pe jos. Cu mașinuțe împinse pe sub masă, pe sub dulap, pe după frigider, apoi, pentru variație, cu punga de făină, cu cea de mălai, apoi cu telul, cu strecurătoarea și, cel mai încântător, cu mixerul! Despre el, pot spune că a crescut atașat mobilierului de bucatarie. De fapt, mai corect ar fi să spun că a crescut ÎN mobilierul de bucătărie! La propriu. Cine venea pe la noi acum vreo trei-patru ani știa că sertarul cel mare, de jos, folosește pe post de scaun de masă, loc de joacă, depozit de jucării dar nu numai și apoi iar, de la capăt, aceeași secvență: scaun de masă iar restul mobilei pe post de șevalet, loc de joacă împărțind frățește cu mine toate ustensilele de bucătărie și, apoi, cufăr pentru comori. “Comori” pe care le descopeream eu mai târziu, aranjate într-o logică ce mie îmi scăpa. Și care, de altfel,  îmi va scăpa mereu…

Cel mic: de cum a învățat să se cațere… avem mereu lumină în casă. Stă doar pe canapele. Dar nu pe canapele precum noi, oamenii cei mari, mai mult sau mai puțin tolăniți și într-o mare dragoste de-a nu face nimic, ci cocoțat, sus, pe spătar, în picioare, lipit de perete precum omul-păianjen, lipsit de frica de-a nu putea ajunge cu degetele la ținta stabilită clar: întrerupatorul! Zi, noapte, nu contează, lumină să fie! Iar dacă cineva îndrăznește să o stingă, e vai și amar…

Dar nu stă nimeni să se supere și cresc copiii mei, cresc! Cu… Arabesque! :-D

Casa de care am nevoie (partea a 3-a). Bucataria

E dimineață. Pun năut la fiert. În timp ce fac una-alta prin casă, mai trec prin bucătărie, văd că a dat în clocot, dau focul la minim și-mi văd în continuare de treabă.

Copiii cer pe-afară, ei sunt precum cățeii. Și nu vor la noi în parc, vor în Herăstrău. Și mă gândesc c-ar fi cazul s-o pornim atunci mai devreme, ca să nu ne prindă căldura din miezul zilei pe drumuri. Îi îmbrac, pornim.

Mergem la primul loc de joacă. Apoi li se face sete. Hai să căutăm o cișmea. Ne oprim la un al doilea loc de joacă, care-i chiar pe lângă cișmea. Mai stăm și acolo, apoi mergem să vedem păunii cei dezpănați, apoi lebedele negre, mai stăm și pe la capetele din Uniunea Europeană și apoi le vine ideea să ne plimbăm cu vaporașul. Sunt istovită deci accept. Cu bucurie!

Luăm bilete, urcăm. Începe plimbarea. Și-n timp ce mă moleșesc și profit de clipele în care nimeni nu îmi cere nimic, realizez brusc imposibilul devenit posibil: am uitat năutul la fiert, pe aragaz!

Intru în panică, dar ce să fac, să-i cer pilotului de navă să… tragă pe dreapta ca să coborâm?! Sau să sărim din mers și să înotăm, ce să fac?! Îmi și imaginez apa toată evaporată, năutul fumegând, bucătăria afumată, n-am lăsat hota pornită, n-am nici măcar una funcțională, darămite o bucatarie profesionala dotată cu tot ce trebuie de la senzori de fum un expresor de cafea care să-mi toarne, de la sine putere, licoare cu proprietăți de ceas deșteptător. Unul dotat cu reminder!

Într-un final, debarcăm. Alerg, creând probabil o imagine de-a dreptul bizară – iată o mamă despletită cu un copil de gât și unul de mână și-n ochi c-o privire bolnavă! – spre ieșirea dinspre Kisseleff, iau primul taxi, tot într-un suflet până acasă… Pentru că dacă trei ore de absență n-or fi aruncat casa în aer, cu siguranță câteva minute în plus o vor face!!!!

Dar cum totu-i bine când se termină cu bine, acasă situația nu e nici pe departe atât de dramatică. Dezbrac copiii, șterg ce e de șters, strâng ce e de strâns, aerisesc, îmi promit să urmez sfatul unui prieten care-mi spunea de o asigurare de casă, și pentru că cei mici chițăie că vor mâncare, tartine, fac tartine iar când încep protestele că felia de roșie e prea groasă, cea de brânză prea subțire îmi trec pe lista fictivă de must-have&buy un feliator profi. Pe lângă o hotă. Și pe lângă o altă masă, mai mică. Și pe lângă o etajeră-dulap. Și lista poate continua.

Casa de care am nevoie (partea a 2-a): masa & joaca

Copiii mei mănâncă așa: întâi, la masă. Cu lingura, cu furculița, manevrate cu mai multă sau cu mai puțină îndemânare, dar cu sârguință. Cu-atât de multă sârguință, încât peretele din apropiere primește zi de zi, din abundență, din porțiile ambilor actanți.

Pasul următor este sufrageria. Oricât de aspră ar fi interdicția, nu există dată când sub pretextul vreunei jucării uitate sau a unei nevoi urgente sau, cel mai simplu, al mesei încheiate, să nu se plece în explorare cu vreo lingură de miere atașată de mână, pe care o găsesc apoi în vreun sertar cu haine, sau cu vreun măr neterminat, ce-și termină apoi glorios viața pe sub canapea, sau cu vreun pumn de cereale, din care jumătate sfârșesc pierdute pe covor sau, într-un mod nobil, presărate ca-n ploaie pe etajera de cărți – îi spunem setea de cultură.

Pasul trei, dormitorul. Aici în general se-ajunge cu paharele de apă – doar joaca face sete! Și “Mami, vreau apă!” – “Îți dau dar bea-o în bucătărie!” se termină inevitabil cu patul ud, când “Ce te-am rugat eu?!” devine brusc neimportant prin comparație cu momentul rotirii namilei alb-sidefate ce habar n-are de existența salvatoare a practicelor protectii impermeabile pentru saltea

Apoi începe joaca efectivă, la fel de distructivă. Precum maimuțele din cântecelul prea-bine cunoscut, cu așternuturile date la o parte, sar copiii mei, ceva de neimaginat! Ideal și cu jucării atașate, cel mai bine cu din cele lipicioase, pe care le aruncă ba-n perete, ba-n tavan, ba pe… perdea. Unde și rămân. Pentru totdeauna, căci mașina mea de spălat n-a reușit să desfacă vreodată jeleul din ouăle cu dinozauri sau broaștele care în parc adună orice muscă și orice furnică și orice gândac și cu siguranță orice fir de praf. Dar nu mă plâng, le pot oricând schimba… Cât despre saltea, prefer oricând urma verde sidefată a broaștei ce, la scurt timp după cumpărare, mie îmi pare a deveni râioasă, celor lăsate de jumătatea de măr brusc regăsită sau a feliei de pâine unse cu jeleu! Din cel comestibil, de astă dată… Deci, ce ziceam de husa de saltea?!

Iar joaca se termină, inevitabil, în lacrimi. Obosesc copiii, obosește patul, nici chiar salteaua cu memorie n-ar avea săraca memoria locului de unde săltărețul a căzut și ieri, și-alaltăieri și va cădea, fără vreo urmă de îndoială, și mâine…

***

Așadar, ce mai facem, ce mai cumpărăm? Schimbăm recuzita, casa sau… poate mai bine doar împielițații? :-D

O notă de egoism

Toată lumea merge acum la mare. E vară, e cald și… oricum, pentru mine, dacă e să mă întrebe cineva, nicăieri nu e mai bine decât la mare. Și, dintr-o dată, realizez un lucru și anume că, dacă ani la rând și până cu nici două secunde înainte, vorbele unei prietene de-ale mele care-mi spunea că, dacă ai copii dar “vrei să ai și o viață”, e bine să-ți organizezi timpul în așa fel încât un concediu pe an să-l petreci cu copiii iar unul “în doi”, mi se păruseră o culme a egoismului și a iresponsabilității, ei bine nu e chiar așa…

Și-mi vin în minte niște imagini, simple, de-a valma, dar de fapt complexe și perfect ordonate, cu doi oameni plimbându-se pe plajă înainte ca soarele să fi răsărit, treziți în virtutea acelorași ritmuri și nu a ceasului pus să sune “ca să vedem răsăritul”, apoi lungiți mai mult pe nisip decât pe prosoape, citind aceeași carte în același timp, mâncând fructe și nu scoici flambate pe terasa vreunui cosmopolit restaurant, colindând la apus pe străduțe întortocheate de mic orășel de pe malul mării. Imagini cu ea probând cercei din sidef iar el spunându-i cât e de frumoasă…

Egoism? Să spunem că da… De fapt, un joc spontan al imaginației.