Stai jos, ai nota 4!

Vă amintiți, poate, refrenul Hey! Teacher! Leave them kids alone!…


Făcând o retrospectivă a acestui blog, am realizat faptul că majoritatea articolelor pe care le-am scris – mai ales în primele luni – au avut ca subiect relațiile dintre părinți și copii, așa cum sunt ele sau așa cum ar trebui să fie. Am scris din teorie, am scris din practică. Cu bune, cu rele.

Tema pe care însă nu am abordat-o până acum este cea referitoare la violenţa asupra copiilor în şcoli.

Citind astăzi despre un studiu lansat recent de către organizația Salvaţi Copiii am aflat că, în România anului 2013, “frecvenţa în context educaţional a comportamentelor de abuz emoţional şi verbal pe care cadrele didactice le angajează în numele metodei educaţionale este extrem de mare”.

Mai precis, statisticile arată că:

86% dintre copii sunt certaţi de către cadrele didactice atunci când greşesc;

33% dintre copiii sunt jigniţi şi etichetaţi la şcoală de către cadrele didactice;

7% dintre copii afirmă că sunt bătuţi de către profesorii lor.

Ce mi se pare mie alarmant nu sunt neapărat cifrele în sine, ci fapul că, în pofida accesului la informație – adică în pofida faptului că oamenii au început să se mai deștepte, ca să spun așa – astfel de comportamente continuă să existe.

Aducându-mi aminte de școala generală și de liceu, e drept că am stat și eu în picioare, că am luat și eu o palmă de la învățătoare și că da, mi s-a spus să-mi chem părinții la școală. Da, am avut și eu nota scăzută la purtare, olimpică la matematică și română, dar capul răutăților în majoritatea timpului…

Am fost privită de sus, mi s-a vorbit de sus. Am luat note proaste la discipline care, din punctul meu de vedere, atâta timp cât sunt predate de mașini de debitat informație, nu au ce căuta în programa școlară. Iar între noi fie vorba, eu una văd nota proastă ca pe o formă de umilire. Nu contează că stai nopțile și citești literatura universală și filosofie, dacă nu știi că protozoarele sunt cele mai simple organisme eucariote, ești un 0 barat.

Mi-amintesc că am privit cu anxietate orele de sport pentru că nu eram în stare să alerg două ture de stadion sau să arunc mingea la coș. Am stat cu inima cât un purice la orele de chimie… Nu simțeam că profesorul e acolo să mă înțeleagă, că el știe că sunt discipline la care iau note excelente, așteptam terorizată să văd pagina dată la catalog și să-mi aud numele strigat, anticipam înspăimântată momentul când mă voi ridica în picioare și voi emite o inepție. Momentul când voi lua nota mică – eticheta de ființă jalnică…

Ce sper eu pentru copiii mei este ca ei să NU afle că 1 + 1 fac doar 2, că panonii, dalmații și triburile ilirice au migrat doar de la stânga la dreapta, că doar amiba, nu și euglena, emite pseudopode. Că dacă nu ai sărit doi metri în lungime la groapa de nisip nu înseamnă că nu poți fi campion la șah…

La final, temă pentru acasă: ce facem, concret, în acest sens?