Un extras din pachetul salarial…

La vremea la care încă lucram la angajat cred că întrebarea care se punea cel mai des la sfârșit de lună era A intrat salariul? 

Începând cu ora prânzului fiecare dintre noi aștepta cu înfrigurarea acel e-mail care spunea cam așa: Please note that June/July/August etc. salaries payment were processed. Detailes, attached. 

Iar dacă era zi de vineri, întrebarea se punea cu și mai multă fervoare. Asta pentru că pentru cei mai tineri și mai dezorganizați (a se citi risipitori, ca și categorie privilegiată, privilegiată față de cei care erau nerisipitori pentru că nu aveau prea mare lucru de risipit) toate planurile de weekend se învârteau în jurul acelor bani. Și dacă la țigara de la ora 2 p.m. răspusul era nu, nu a venit mail-ul despre salarii începeau să sune telefoanele la HR.

Gabriela, nu primim azi banii?? De ce?!

Păi, a crăpat soft-ul de salarii…

IAR?!?!?!

Au trecut aproape trei ani de-atunci. Timp în care, vorbind cu foști colegi, înțeleg că lucrurile și oamenii care reprezintă resurse umane de neprețuit, s-au mai schimbat. Aș spune evoluat, dar de multe ori nu-i din vina lor. Vina lor, a soft-urilor… Dar nedorindu-mi să fiu malițioasă și păstrând totuși discuția la HR software, aflu că ceea ce la vremea la care eram eu corporatistă crăpa se cheamă salary calculator. Și că misiunea departamentului HR nu se rezuma la a ne calcula și vira salariile, număra bonurile de masă, introduce cererile de concediu în sistem și a ne actualiza și viza la ITM contractele de muncă, ci era una amplă, o adevărată misiune, soarta întregului payroll din Romania regăsindu-se în ea!

Cum ar veni, iertați nerăbdarea, neștiința și nerecunoștința. Sunt bonus la tinerețe. Și vin toate împreună în pachetul denumit salarial.

Gânduri pro-antreprenoriat

Gândul care mi-a venit astăzi în minte arată cam așa: în fiecare an, să îmi petrec vara la mare. Odată luna iunie venită, să închiriez o căsuță micuță undeva aproape de plajă, să-mi iau copiii, laptopul și câteva haine și să ne organizăm micul menaj în funcție de răsărit și de-apus, în funcție de chef și de toane.

De ce? Pentru că sunt și eu, de la o vreme încoace, un mic antreprenor. Iar timpul meu acum se învârte în jurul strictului necesar și nu al unui program fix iar dacă în anii trecuți un concediu de două săptămâni aprobat de corporație era o culme a îndrăznelii și catalogat din start drept o lipsă crasă de bun-simț, iată că a venit vremea când să mi se pară firesc ca după munca de un an, să mă opresc o vară-ntreagă!

Cum am ajuns aici e rodul circumstanțelor, nu îmi asum îndrăzneala de-a fi trecut să fiu pe cont propriu dacă viața noastră de părinți ar fi fost “ca la carte”, e drept să spun că dacă nu am fi avut un copil diagnosticat cu diabet, noi am fi stat cuminți la serviciu iar el probabil ar fi stat cuminte la grădiniță iar când vremea de concediu ar fi venit, ne-am fi petrecut mulțumiți și recunoscători o săptămână la mare și una la munte, apoi am fi revenit, obedienți, din nou în sânul “sistemului”.

În sânul sistemului care aici, la noi, nu prea încurajează antreprenoriatul și-n care nu prea există o cultură a lui, predată încă din școli și promovată ca o alternativă mai mult decât viabilă, sistem în care cei care au ales să rupă rândurile nu sunt chemați să-și spună experiența, iar astfel cei care ezită aleg, din păcate, să bată drumul cunoscut și propovăduit ca fiind singurul sigur…

Sistem în care omul din Teleorman, să zicem, îngrijorat la gândul zilei de mâine, nu se întreabă la ce s-o fi pricepând el mai bine și nici nu încropește vreun plan de afaceri, ci dă o simplă căutare pe Google după cuvintele la fel de simple “locuri de munca teleorman” și, chiar dacă n-are acolo prea multe opțiuni, dacă un loc de munca in Teleorman a vrut, un loc de muncă acolo își va găsi, odată ce norocul îi va surâde!

Și peste tot e la fel, fie că-i piața ofertantă, fie că nu, fie că vorbim de București sau de Suceava, fie că spunem forta de munca din Cluj sau din Gura Humorului, chiar și-n cel mai mic oraș, locuri de muncă se găsesc – însă ideea care rămâne ar fi că, abia acolo unde nu par a (mai) fi opțiuni, de fapt acolo e raspunsul, iar hazardarea dincolo de programul de “8 ore pe zi și 5 zile pe săptămână”, echivalează, nu de puține ori, cu în-sfârșita trezire la viață…

Chipurile la mare, la soare…

Dimineața, devreme.

– … neața… Ce faci așa, cu noapte-n cap?

– Încerc să fac o rezervare.

– Ce cauți?

- Last minute holidays.

– …

– Turcia. Noi n-am fost niciodată în vacanta in Turcia... Verifici tu pașapoartele?

… (verific pașapoartele).

– Am găsit mai multe variante. Te uiți și tu?

– Pașaportul meu e expirat.

– …. n-avem timp să-l reînnoim. Hai atunci în Grecia, ce zici, să caut vreun last minute Grecia?

– Eu zic să mai dormim.

Eu dorm, el caută.

Câteva ore mai târziu, ne dăm din nou binețe. Eu roză ca o floare, el cu ochii înroșiți.

– Hai să facem bagaje.

– (?!?!?!?!) Hai…

Și uite-așa, hei-rup, hei-rup, urmează o jumătate de oră de genul “cooperativa munca în zadar”, noi facem teancuri, copiii trag de ele, noi îi abțiguim, lor nu le pasă și, pe la orele 9 trecute fix, pregătiți ca pentru o mutare în casă nouă și nu pentru o vacanță, încărcăm în mașină un vagon de haine și de alte nimicuri și băgăm, în sfârșit, cheia în contact.

Patru ore de drum zboară ca gândul, jucăm fazan, numărăm motociclete, stâlpi, panouri solare, floarea soarelui, avioane, nori și gânduri mai mult sau mai puțin răzlețe. Suntem ca și ajunși, mai avem doar de găsit hotelul.

O oră și jumătate mai târziu, suntem … tot în căutarea hotelului. GPS inutil, hartă la fel, telefoane date la recepție – la fel de inutile, nu din cauză de bariere lingvistice sau de dezinteres sau lipsă de amabilitate a staff-ului ci din cauză de lipsă de coordonate logice și precise din partea turiștilor. Noi adică.

După altă jumătate de oră de drumuri la fel de haotice, lucrurile par să se lege între ele și descindem transpirați la poarta raiului. Poartă a raiului unde întrebăm de recepție dar ni se spune că o recepție nu există, acolo nefiind un hotel. Da’ ce #%*¥?!#%¥ e (vă rugăm frumos să ne spuneți), că în rezervare așa-i zice?!

Dincolo de neînțelegerea (asupra) cuvintelor, mai trecem prin 10 verificări, 10 transpirații, alte 10 încercări nereușite de a potoli micii împielițați și, deja sleiți de efort, suntem conduși spre ceea ce-a fost rezervat.

Dar cum cine râde la urmă, râde mai bine, așa ne-au râs și nouă ochii brusc scăldați în lumina a mai bine de 100 de metri pătrați de spațiu perfect și impecabil și neasemuit și inimaginabil, feng-shui și artă și tehnologie toate la un loc, de-am stat privindu-ne și întrebându-ne mirați: și-acum ce facem, mai mergem și… la plajă?!

Totu-i bine când se termină cu bine

Ieri a fost ultima zi de vacanță. Trezirea la 7 iar în loc de bună dimineața trasez direct sarcinile: Valentin la masă cu băieții, eu rămân să fac bagajele. Pleacă băieții, eu încep să adun haine de pe balcon, haine de pe scaune, haine din sertare, haine din dulapuri… Nu trece un sfert de oră, băieții apar sub balcon: mami, ne e frig, dă-ne hanorace! Bun, le scot din bagaje – fuseseră primele lucruri pe care le-am strâns – băieții se prezintă la ușă, le înmânez și-i spun lui Valentin că în 10 minute termin și vin după ei la masă. Pleacă băieții pentru a doua oară. Arunc într-o sacoșă încălțămintea, în alta cosmeticele și alte acareturi de prin baie, jucăriile într-o a treia pungă, grupez totul la ușă ca să fie ușor de dus la mașină, trag costumul de baie pe mine, un tricou și niște pantaloni și dau să plec. Ușa închisă. Mă întorc să iau cheia. De unde s-o iau nu prea eram sigură, deja totul fusese strâns iar eu nu dădusem peste ea… Iar ușa de la camera noastră (și probabil de la toate camerele din hotel), oricât de aberant ar suna, se deschide din interior DOAR cu cheia pe când din exterior printr-o simplă apăsare de clanță! O privire prin cele două camere goale îmi spune ceva ce, în contextul în care mă grăbisem să termin totul repede astfel să ajungem să mai facem o baie în mare înainte de somnul lui Vlad și implicit plecarea noastră, mă enervează la culme: cheia este la Valentin.

Iau loc pe un taburet și încerc să mă liniștesc cu gândul că Valentin știa că aproape am terminat, așadar văzând că nu vin sigur se va impacienta și va veni după mine. Și aștept. Și tot aștept… Îmi amintesc de pliantul de prezentare a hotelului, îmi vine ideea să sun la recepție să trimită pe cineva după el. Iau pliantul, găsesc numărul, în timp ce apelez văd că este și un număr de la restaurant, mă bucur intuind timpii câștigați, sun la restaurant, răspunde un băiat, pricepe imediat că sunt lady in distress (a se citi big stress), îmi spune că-l va anunța imediat. Mai aștept vreo 10 minute, timp în care cavalerul și cei doi prinți tot nu se profilează la orizont. Sun din nou. Băiatul mă roagă să sun la recepție, acolo se soluționează problemele cu cheile. Înțeleg imediat. Nu este vorba că acolo se rezolvă incidentele cu cheile, mi-ar fi spus-o de prima dată, ci pur și simplu s-a gândit – din tonul meu vizibil isteric – că cine știe ce l-o fi motivat pe soț de a închis bestia în casă… iar el, în calitate de reprezentant al hotelului, în mod cert nu va răspunde pentru eliberarea ei!

Îmi vine altă idee cu potențial salvator. Să ies pe balcon și să rog niște oameni care trec spre terasa restaurantului să-l caute pe Valentin – ușor de reperat având în vedere însoțitorii – și să-l roage să vină… Ies hotărâtă. Când ce  mi-e dat să văd?! Cavalerii mei se întorc! Din două vorbe, trag de urechi vinovatul – cum să scape nepedepsit?! – apoi hai la plajă!

La întoarcere, în timp ce încărca bagajele, Valentin mă întreabă unde am pus cheia de acasă, ca s-o avem la îndemână odată ajunși. Îi spun că nici pe aceea nu am văzut-o. Nu-i nimic, sigur o fi în mașină, în torpedou, dacă nu acolo, sigur este în cotieră, dacă nici acolo, probabil e căzută printre scaune. Hai să pornim, cel mic e deja mârâit, noi deja obosiți, nimeni nu mai are chef de căutat.

11,30 – plecăm. 18,30… ajungem. 7 ore pentru un drum de maxim 4. Am avut de toate. Drum în lucru, porțiuni de drum foarte aglomerate, copii sâcâiți, cauciuc dezumflat. Trecem pe la un bancomat să vedem dacă mi-a intrat indemnizația. Ca să ajung la card, dau la o parte jumătate din lucrurile din portbagaj, îl pusesem tocmai în geanta cea mai mare… Nu contează, bucurie mare când văd că banii au intrat. Acum relaxați – parcăm în fața blocului.

Și aici a început partea a doua la episodul de dimineață…

Caută tu în rucsac, eu caut în geanta de umăr. Ai găsit? Nu… Tu? Nu. Hai să dăm covorașele la o parte. Nimic. Hai să tragem scaunele. Nimic. Hai să demontăm scaunul lui Vlăduț, poate i-am dat-o să se joace și este pe sub husă. Nu-i. Îl sun pe tata. Tata care nu este nici măcar în țară, dar care are oricând idei salvatoare. Brainstorming… Hmmm, spargem ușa sau… ce facem? Valentin îl sună pe fratele lui. Frate care are o cheie de la apartament, dar… nu este în București. Decidem. Valentin va merge după fratele lui (aproape 4 ore de mers cu mașina) timp în care eu voi rămâne cu copiii în parc și vom mânca pe undeva. Dau să iau niște haine să îi schimb. Deschid din nou geanta cea mare, scormonesc pe acolo. Valentin vine lângă mine. Uite-o! Unde, unde??? A naibii cheie, era chiar în buzunarul din care, cu puțin timp în urmă, scosesem cardul pe care trebuia să îmi intre indemnizația…

Zăpăciți…

key_chain

Jurnal de vacanță. Ziua 0

Mâine plecăm în vacanță. Având experiența celorlalte concedii de până acum, am decis să planific totul din timp, astfel încât să nu ajung pe ultima sută de metri cu bagaje făcute la nimereală iar casa într-o debandadă totală.

Am pornit de luni cu pregătirile: haine puse la spălat, grupate apoi în funcție de posesor, curățenie prin casă. Așadar pentru astăzi – să-i spunem ziua 0 – ne-au rămas de făcut efectiv doar bagajele și partea de înfrumusețare, la mine – restul fiind frumoși fără a fi necesare diverse artificii!

Iar pentru a ține lucrurile sub control, am întocmit o listă cu lucrurile de făcut/oră.

Trezirea la 7.

De la 7 la 8, masa pentru toată lumea – o oră, având în vedere că dimineața fiecare mănâncă altceva iar numai trei mănâncă singuri.

Eu – cosmetică – de la 8 la 9. Încă o dată, am făcut ceea ce îmi spun de fiecare dată că nu voi mai face. Cel puțin nu înainte de a pleca în concediu sau la o petrecere. M-am tuns. Nimic deosebit, doar vârfurile, dar dacă vârfurile înseamnă o palmă, parcă plusul de prospețime și elasticitatea câștigată nu mai au niciun farmec… Mda, eu și Maria Dragomiroiu, cu fixul pentru părul lung…

Ora 9 – preluat copiii (și pe Valentin) din parc. Mers acasă (eu) pentru a face bagajele, Valentin la serviciu. Acasă, bucurie mare, unul ba în geamantanul mare cât o zi de post, ba afară, celălalt cu acces nelimitat la tabletă (în astfel de momente, scopul scuză mijloacele!)…

Ora 12 – masa de prânz, în trei. Cartofi copți cu unt și brânză, la fel pentru toată lumea de această dată. Simplu și fără comentarii!

Ora 12,30 – plecat la cosmetică pentru a doua sesiune de înfrumusețare: manichiură, pedichiură și alte demersuri. Valentin a preluat ostilitățile și cartofii rămași. Am revenit de la cosmetică desculță. Nu, nu mi-a furat nimeni tenișii, dar pentru a-mi proteja unghiile proaspăt vopsite, am plecat în niște papucei din aceia de salon, crezând că vor rezista până acasă. S-au desfăcut la fix 10 metri de la ușa salonului, dar n-a mai contat, fuga-fuga înainte pentru ca Valentin să se poată întoarce la serviciu din “pauza de masă”.

Bagaje – partea a doua. Pauză pentru o gustare și culcat unul dintre copii. Celălalt a adormit și el, din solidaritate probabil. Un moment potrivit pentru a prelungi pauza – mai precis a deschide calculatorul și consemna evenimentele zilei.

Au mai rămas de făcut asigurările de sănătate dar noroc cu un vecin din bloc, să spălăm mașina, să-i facem plinul, apoi să desfacem o bere și să adormim bucuroși că anumite lucruri s-au rezolvat de la sine, prin proverbialele conjuncturi favorabile!

lista

Da’ costum de baie nu mi-ai luat?!

De fiecare dată când V. pleacă în America, vine încărcat cu de toate. Aduce jucării ce la noi nu se găsesc, haine de firmă luate la preț de dumping, încălțăminte pentru toată lumea, istorisiri haioase… Iar pentru mine aduce ceea ce reprezintă, în materie de lenjerie, visul oricărei femei…da-costum-de-baie-nu-mi-ai-luat

Îmi povestește amuzat cum se descurcă el să le explice vânzătoarelor care-s dorințele lui, cum el cere, ele aduc, el analizează, ele explică și pun în valoare, el cercetează, refuză, mai cere, re-analizează și abia apoi cumpără… De fapt mai mult timp învestit decât bani, ceea ce, între noi fie vorba, este foarte ok!

Și-acum să vă povestesc despre una dintre reacțiile mele de om recunoscător și cu obrazul subțire… La ultima venire de peste ocean, mi-așează omul în brațe minunatul trofeu, vizibil emoționat în așteptarea reacției mele. Eu, scot la repezeală delicatele bucăți de material și … exclam: Da’ costum de baie nu mi-ai luat?!

Mda… na-ți-o bună că ți-am fript-o, cam așa ceva… :-)))

***

Mi-am amintit de acest episod recent petrecut citind enunțul probei numărul 10 a competiției Spring SuperBlog 2013: Cum ar fi dacă într-o dimineață ai primi un pachet frumos ambalat, pe care scrie “Vacanţa perfectă”, iar înăuntrul căruia se află un costum de baie și un bilet cu textul “Ghici unde plecăm mâine?!”

Cum ar fi?! Păi să-mi imaginez…

E dimineață. Mă trezesc cu părul încurcat și cu mintea și mai încurcată. Mă uit pe geam, din reflex. Cam mohorât, dar n-are importanță, noi oricum mergem în parc, indiferent de vreme. Îi așez pe cei mici la masă, fiecare se descurcă să mănânce singur. Câinele e la datoria lui de menajeră, după ce a terminat din castronașul lui, curăță pe jos tot ceea ce a căzut de la cel mic. V. face duș, eu strâng puțin prin casă, nu de alta dar să nu se sperie bona când vine. Apoi fac și eu duș, timp în care cel mare fugărește câinele iar cel mic studiază, pentru a mia oară, ștecherul de la foen. Pun niște fructe în rucsac (gustarea copiilor și masa mea de dimineață), ne îmbrăcăm pentru plecare. Unul la serviciu, trei în parc. Câinele e consemnat la domiciliu, fiind în perioada vaccinărilor. Vine bona, îi spun ce să ne facă de papa. Plecăm.

În parc, în timp ce unul e cocoțat în vârf de tobogan iar eu îi strig să coboare, cel mic plânge ca înainte de somn, primesc un telefon (la noi telefonul sună mai ales când situația e pe muchie de cuțit). Un curier, mă întreabă dacă sunt acasă. Nu, nu sunt, dar are cine să semneze de primire. Îl sun pe V. Stii tu ce primim? Da, e o surpriză pentru tine! Super, îmi plac surprizele, mă uit pe ceas să văd cât mai este până la ora 1, când mergem acasă. Ne mai învârtim, ne mai sucim, se face ora de plecare…

Ajunși acasă, văd pachetul. Nu-l desfac pe loc, deși aș vrea. Mâncăm, mai organizat decât de dimineață. Datorită bonei. Apoi, toată lumea fiind sătulă și mulțumită, iau pachetul și, surprinsă, descopăr… un costum de baie. Nu un costum de baie, ci costumul de baie. Cel pe care îl adăugasem în wishlist în timp ce navigam pe site-ul celor de la Jolidon, în căutarea a ceva ce să ne reprezinte. Pe mine și… formele mele ce speră să-și regăsească forma! :-)

V., care văzuse pe camerele de supraveghere că bona e singură cu cei mici, îmi trimite un mesaj. Punctul 1 – vezi că i-a dat lui junior cartea ta să se joace. O bagă în gură. Punctul 2 – am o idee pentru mâine.

“Mâine”… costumul e mătăsos la atingere, cu cupă mousse, bretele detașabile (nu că le-aș scoate, dar îmi place ideea!), accesorizat cu mărgele, senzual… oare unde vrea să mergem, mă întreb… Mă și văd cufundată în lectura cărții ce are coperta ruptă de cel mic, absolut relaxată în timp ce V. aleargă disperat după cei mici, realmente mirifică în noul costum de baie… promisiunea unei vacanțe perfecte…

costum jolidon

Valuri, briză ce abia adie, zgomot de muzică în fundal… Zgomot de pahar spart în bucătărie! Arunc costumul în cutie, fug să evaluez pagubele și răniții…

***

Seara, vine V., nu mai aștept altceva:
Eu: Spune-mi, spune-mi, UNDE mergem??????
V. La Pescariu, am vorbit cu un coleg, vine și el cu cei mici!

… nu tu mare, nu tu soare… nu tu valuri ‘mbietoare…! Bun și-așa… :-)

(Articol scris pentru Spring SuperBlog 2013)

Barcelona în culori. Barcelona în alb și negru. O idee…

Pe un blog de fotografie citesc următoarele rânduri:

I recently returned from a 5-day trip to Barcelona. Antoni Gaudi’s designs are a black and white photographer’s worst nightmare. You can’t ignore the colours. That would be criminal. (M-am întors recent dintr-o excursie de 5 zile în Barcelona. Operele lui Gaudi sunt coșmarul cel mai teribil al fotografului în alb și negru. Nu poți rezista culorilor… Ar fi imposibil.)

barcelona1   barcelona2
barcelona3   barcelona4

Și totuși…

barcelona5   barcelona6
barcelona7   barcelona8   barcelona9
BARCELONA.

Orice poză găsită cu google images este ceva atipic.

8 din 10 oameni au fost acolo. Toți cei 8 vor să se reîntoarcă, ceilalți 2 vor să meargă…

Imagini. Cuvinte. Povești cu tâlc…

Cuvintele lui Woody Allen?

When I began writing the script, I wasn’t thinking of anything other than creating a story that had Barcelona as a character. […] I wanted to honor Barcelona, because I love the city very much, and I love Spain in general […] It’s a city full of visual beauty […] (Când am început să scriu scenariul, nu ma gândeam la altceva decât la o poveste care are Barcelona ca personaj… Mi-am dorit să onorez Barcelona, fiindcă iubesc orașul foarte mult, Spania în general… Este un oraș absolut pitoresc…)

***

Și iată cum o probă a competiției Spring SuperBlog 2013 mă face să iau în considerare varianta unui concediu în Barcelona. Dacă luăm în calcul discount-urile pentru early-booking, taxa de aeroport – care trebuie plătită chiar și de cel mai junior dintre cei doi juniori – nu mai pare chiar atât de mare. Unde mai pui că un zbor de mai puțin de două ore și jumătate este în mod cert o alternativă pentru ucigătorul drum cu mașina până pe litoralul bulgăresc, drum ce ne face să ne trebuiască două zile doar pentru a ne reveni…  Agenția de turism Paralela 45 are un birou chiar pe lângă parcul Floreasca – unde, mai nou, ne petrecem timpul… Hmmmmm, poate că este momentul pentru a face o schimbare în rutina noastră estivală…. :-)

(Articol scris pentru Spring SuperBlog 2013)

Departe de lumea dezlănțuită…

BLACK FRIDAY. Ziua cea mare. Ziua cea mult așteptată. De la aragaze la tablete, totul este mai ieftin. Chiar și parfumurile, în premieră. Cărțile de asemenea, dar acesta va fi doar un detaliu uitat repede în verva achiziționării de combine frigorifice la preț de ladă de voiaj.

Caută, compară, verifică, debitează cont, epuizează stoc, disperare, agitație, nervi întinși, peste tot trafic infernal, claxoane, click-uri, unde, cum, repede, acum, Emag, Evomag, Altex, Domo, Flanco, Mediagalaxy, Miniprix, TinaR, Watchshop, vai, dar unde-i lista completă???

… mă uit la mine-n casă. N-am microunde. N-am blender. N-am mixer. N-am placă de întins părul. Valentin n-are perie rotativă. Nici măcar de dinți. Am un HTC care doar poze mai face… Aș vrea un Ipad Mini. Dar pot trăi și fără el.

La fel cum pot trăi și fără cerceii de mai jos, dacă tot nu-i port… Unde mai pui că se asortează și cu negreala zilei!

departe-de-lumea-dezlantuita1   departe-de-lumea-dezlantuita2

Sunt din argint. Piatra? N-am idee…