Despre cum am cărat un fluturaș mort în cască

Am găsit azi pe drumul de la grădiniță la școală un fluturaș mort. Am trecut, Vlad oricum nu-l observase printre niște ambalaje nemăturate, apoi i-am zis de el, dacă vrea să-l vedem. Normal că da, doar orice mortăciune face în mintea lor clic, deși de obicei le preferă pe cele mari, un șobolan, un porumbel, o raţă. Ne-am întors, l-am dezlipit (rupt, de fapt) de pe jos, fusese strivit și-i îngheţase pe asfalt lichidul acela din corpușor, l-am pus în casca lui Bogdan ca să i-l arătăm și lui iar mergând, m-am gândit la el. Ce-o fi fost în căpușorul lui? Nimic, teoretic, dar micuțul din drum eu zic că era special. Totuşi ce fluturi zboară iarna? O fi crezut că vreo două zile vag mai călduroase înseamnă primăvară? Și cum și-a făcut el așa curaj s-o pornească, singur, vioi, crezând că mai are fraţi pe afară… Mi l-am imaginat zburând (“ei, și ce dacă parcă îmi simt antenuţele un pic îngheţate?!”) și apoi căzând în stradă, ultimele zbateri, amorțeala, și imaginea de pe retină, ultima imagine. Una cu soare. Flori. Și iar soare. Habar n-a avut că a picat printre gunoaie, că l-a și călcat cineva (o fi murit de la frig ori sub talpă?). Mintea lui oricum era calibrată pe altă lentilă, aia că el e făcut pentru căldură și că e făcut să zboare. 15 ianuarie 2016 și un fluturaș mort pe stradă. Azi a murit și a murit între 8 și 12. Știu asta pentru că altfel l-aș fi văzut la drumul de dimineață, mă uit pe jos când merg și îmi atrag atenția chestiile colorate, a fost o zi în care alergam și m-a obsedat ture la rând un muc de ţigară, Pall Mall, alb, cu urme de ruj roz, un muc dintr-o țigară fumată până la capăt, îl vedeam la fiecare tură și mă gândeam să mă opresc să-i fac o poză-moment dar era atât de frig încât nici oamenii cu câini nu ieșiseră să și-i plimbe, probabil se învârtiseră cu ei prin jurul blocurilor vreun sfert de ceas cât să-i amăgească, mi-am zis că nu-l va lua nimeni pe picioare așa că fac poza la sfârșit dar la sfârșit mucul nu mai era la locul lui, asta pentru că dacă oamenii cu câini n-au prea ieșit în schimb administraţia parcului are și pe frig oamenii de la curăţenie la treabă. Dar totuși, cine-ar fi crezut că în toi de iarnă voi da peste un fluture din acela cum avea bunica în curte și unde mai pui că eu credeam că în București, altundeva decât la expozițiile sezoniere de la Antipa, apar maxim din cei albi, de varză?

Și am recitit titlul. “Cărat”? Când nici măcar bucățica aceea grasuţă de corp n-o mai avea, practic era doar antene și aripi? Ar fi fost bun pentru colecţia de aripi a bufniţei Cocuţa, așa ar fi știut și ea și steluţa Uţa și ariciul Hapciu și caţelușul Puc din poveste cum arată aripile de inger. Erau singurele care le lipseau.

20160115_122301__1452889724_109.166.130.220

 

A umblat cineva la butoane?!

Administrative. Îmi aștept rândul, între timp verific niște mesaje, răspund, mă uit pe geam, pe ceas. Oameni intră, ies. Eu stau. Se aude o muzică să zicem ok, cam de club, așa, și nu de Fire sau de Club A – dacă mai există și dacă acolo se mai ascultă muzică așa cum se asculta cândva – ci muzica ce se aude când treci prin Herăstrău. Nu pe lângă HRC, bien sûr. Nu-s atentă, nu e genul meu. Mă gândesc la ce cumpărături trebuie să fac, la niște articole pe care trebuie să le scriu, la toate și la nimic. Se oprește melodia, începe alta. Nu. Nu alta. Aceeași. Nu-i nimic, mă gândesc. N-o ascult, dar e un zgomot de fond neiritant. Fac o listă mentală neputând însă să nu observ că încep să mi se lipească niște cuvinte de timpan. Banane. Cause I see nobody, nobody but you, you, you. I’m never confused. Pe toate pe care le găsesc în micul aprozar. So I’m gonna care for you, you, you. Ceapă verde. You’re always worth it. Usturoi. Verde. The way you work it. Verdeață. Leuștean. But you don’t pay it, don’t pay it no mind. Mărar. I’m so used to being used. Ăăăă, ce-mi mai trebuia? Niște roșii. Convinced we were broken inside, inside. Și mai ce pun în supă? Orez. You’re always worth it, And you deserve it, The way you work it – … și ce supă ziceam că fac?! Opresc lista de cumpărături și ascult. Mă con-cen-trez. Se termină. Îmi redeschid telefonul, mă reconectez la internet, dau să caut versurile dar îmi dau seama că n-am reținut mai nimic. A, the way you work ityou deserve it, ba le țin minte, se tot lungeau și repetau. Găsesc din prima melodia, ah, e vreun hit, pricep acum! Mă uit la versuri. Următoarea afișare, melodia. ȘI-MĂ-GÂNDESC-CĂ-LUMEA-ASTA-E-SUSPECTĂ-CEL-PUȚIN-SPUS. Melodia e din coloana sonoră a filmului … Fifty Shades of Grey. (inspiră-expiră, mai ușor însă de zis decât de făcut, în lumea coincidențelor care nu se mai opresc aerul e foarte rarefiat.) Bun. Adică eu de mai bine de cincizeci de ore citesc și tot citesc cartea asta și se nimerește ca vânzătorul unui magazin de ecrane, cabluri și de huse de telefon să fie obsedat de ceva care se leagă fix de abia încheiata mea îndeletnicire principală?!?! De ce mă mai mir nu știu, oricum de la o vreme trăiesc ca Alice în țara coincidențelor și toate lucrurile ajung la mine chiar înainte ca eu să (le-)ajung. E bine…. Mai stau vreo o oră, nu-i gata ce trebuia să ridic azi și în toată ora aceea, cu pauză de zece minute cât a trecut șeful (?) prin magazin am ascultat melodia aceea non-stop, ba mai tare, ba mai încet, în funcție de cum suna telefonul, de mi s-a întipărit și-n haine și-n piele și-n păr și sigur mă va bântui și pe mine ca pe băiatul care intermedia partea de reparat.

(I’m so used to being used
So I love when you call unexpected
Cause I hate when the moment’s expected
So I’ma care for you, you, you
I’ma care for you, you, you, you, yeah)

Parfumurile care coincid cu…

Am mai scris eu despre coincidențe și despre felul în care lucrurile se leagă între ele chiar și atunci când ai impresia că nu se leagă. Sau despre momentele când te afunzi și te tot afunzi și, din senin (e impropriu spus senin, dar îl folosesc pentru sens doar) un cuvânt, o idee, un gest, se potrivește atât de bine încât, în toată disperarea de cauză, te hazardezi să-l iei ca pe un semn. E mesajul din sticlă, nu-i erai destinatar, dar îl primești. Și te amăgești cu el.

Parfumul meu de-acum e Candy. L-am primit, nu a fost alegerea mea. Puterea roz. Puterea femeii schizofrenice, dar schizofrenice nu în sensul medical ce-aduce a cabinet plin de etichete și diagnostice, ci a femeii scindate. În reclamă, între cabine de probă, etichete cu prețuri, alegeri, bărbați. În realitate, între noțiuni abstracte gen moral, amoral, imoral. Scindată cum sunt, îl port. Candy. Pielea mea miroase a întrebări.

image

Un nume de parfum care s-a suprapus peste primirea cadoului cu note de prăjitură are de-a face cu infinitul. Calvin Klein, Eternity, parfumul brațelor pline de flori, sau cel puțin așa se spune. Eu aș zice că e parfumul femeii care promite că va iubi la nesfârșit. E îndrăgostită, speră, crede. Știe cineva melodia Summertime Sadness? Sau… mai bine n-o menționez, prea se leagă multe lacrimi de ea. Acum e mai simplu și poate potrivit să rămân printre note de cedru, zahăr și cocos, ca-n poveștile cu case de turtă dulce și păduri cu prințese care se trezesc după o sută de ani. Sau o veșnicie. Iar eu, eu nu mai mănânc de foarte mult timp zahăr. Deci, Calvin Klein One Summer e doar un nume al unui (alt) parfum.

Iar, la urmă dar nu la final, Paco Rabanne Ultraviolet, un parfum ce se potrivește cu ultravioletele din vară. Și cu zahărul pe care nu îl mai mănânc. Și cu ultra porția de întrebări pe care nu le-am pus și… nici nu le mai pun.