Parafrazarea ar fi multe pagini pentru aproape nimic

Am dat gata primele 600 de pagini de umbre și de anatomie ale lui Grey (tot cu anatomie și tot cu Grey). Am citit aproape foc continuu, noaptea cu plapuma-n cap, ziua la coadă la bancă, la Orange shop, la service-ul de telefoane și tablete, sprijinită de aragaz amestecând în vreo oală, în taxi, în tramvai, în timp ce coloram cu copiii, chipurile atentă la culori dar de fapt cu ochii pe pagina mea (Mami, vezi că depășești conturul!! A, da…?). Nu neapărat pentru că m-a fascinat – “fâscinat” ar fi mai aproape de adevăr… – și s-ar citi dintr-o răsuflare (sau printre răsuflări – așa cum se exagera într-o reclamă haioasă cu gospodine și mașini de spălat) – ci ca să ajung, ca orice femeie hrănită până la obezitate cu pagini de poezie, scrisori de dragoste și jurnal, la deznodământ. Deci, e ca-n povestea cu frumoasa și Bestia au ba? Deocamdată ba. Dar mai am încă două catastife de parcurs, nu mă las.

Bun, și din toată această neîntreruptă lectură m-am ales cu un sfert de pagină memorabil. E un dialog simplu:

- Dar nu vom avea o relație?

– Nu.

– De ce?

– Pentru că e singurul fel de relație de care sunt interesat.

– De ce?

– Așa sunt eu.

– Cum ai ajuns să fii așa?

– De ce e cineva așa cum e? De ce unora le place brânza iar alții o detestă?

Atât. Iată o palmă superb aplicată tuturor codependenților și tuturor celor care cred că lucrând la cauze vor așeza lumea cu susu-n jos. Dacă… aș… putea… inversa… polaritatea… – vorba lui Holley Shiftwell din Cars. Nu se poate. Corect. Hocus-pocus e pentru saltimbanci, deci mare grijă cu inversările și cu polaritatea pe scări.

Cam atât despre primul volum, revin cu rezumatul/rezultatul celorlalte două, odată ce-l voi afla. E pitit printre aaaaa…mmmmm…..oooo….aaaaa.

Iubirea, statistic vorbind

Iubirea, în absolut, sună așa:

My dear,
Find what you love and let it kill you.
Let it drain you of your all. Let it cling onto your back and weigh you down into eventual nothingness. Let it kill you and let it devour your remains. For all things will kill you, both slowly and fastly, but it’s much better to be killed by love.” (Charles Bukowski)

Dar devorat fără a fi devorat și distrus foarte puțini se pot lăsa.

Concret, se cheamă codependență. Am aflat cuvântul zilele trecute când, întâlnindu-mă cu o cunoștință pe care nu o mai văzusem de mai bine de 10 ani, m-am trezit față în față cu o poveste de dragoste ratată. Poveste povestită pe nerăsuflate, fără ocolișuri. Povestită ca pentru a scăpa de o povară lăsând-o la picioarele unui om pe care nu îl cunoști dar care tocmai pentru că nu te cunoaște nici el nu te va judeca, pentru că nu înțelege ce-i spui, șocat fiind nu neapărat de confesiunea în sine, cât de încrederea cu care se vede deodată investit.

Iubirea sfârșită în codependență. De la cer la pământ. Cine n-are putere, coboară. Prozaic. Cade în gol, mai bine spus. De la “weigh you down into eventual nothingness” la nimicul banal, trist, tragic.

Codependență. Și tot căutând să înțeleg partea de teorie și de real, am dat peste un blog unde, dincolo de inimioara roșie și numele de cățel, se vorbește, frumos, cu tristețe, umor, curaj, poetic sau tehnic, cu trimiteri precise și numere de telefon, despre dorințe vs. așteptări, despre pauza pe care poți să o pui codependenței dar care are prețul ei, despre abuz, despre egoism, despre … viață. Viața aceea de după ce omul, omul cel mic și nepregătit, s-a lăsat devorat de iubire. Și a și fost. Și revenind cu picioarele pe pământ, habar nu are ce să mai facă.

Dar vestea bună e că, statistic vorbind, va face bine. Ca-n filmele americane, stay tuned, va fi cu happy-end.

“Da, îmi apar şi mie în fiecare zi zeci de motive să mă descurajez. Nu, nu îmi merg toate perfect şi nu m-am transformat deodată într-o balerină care se sare cu graţie peste toate problemele vieţii. Încă există oameni care mă pot pune la pământ din două cuvinte. Încă fac ce nu vreau să fac, mă trezesc spunând lucruri invers decât le cred.

Da, uneori mă mai cred cea-care-deţine-rezolvarea-perfectă-a-problemelor-tuturor. Dacă doar m-ar asculta…
Am momente în care furia îmi ocupă toată respiraţia şi nu ştiu de ce, sau ştiu doar atât, că se cheamă “sunt codependentă”.

Îmi vine atunci să plâng şi să renunţ.

M-a pus pe gânduri şi un comentariu, chiar dacă nu îmi era adresat direct: “daca nu merge asa, cu bla bla-urile psihologice nu mergi prea departe”.

Oare era adevărat, chiar stau atât de mult pe loc? La ce bun atâta citit? Terapie? Întâlniri?
Pe moment, în momentele ACELEA, pare că la nimic.

Dar într-o zi (recent), am făcut exerciţiul de a-mi număra momentele şi zilele proaste. Aveam înainte zile sau chiar săptămâni întregi proaste, triste, lacrimogene. Simţeam că înnebunesc o dată cu prima respiraţie de după răsărit şi sentimentul nu mă părăsea tot restul zilei. Era totul o tragedie.

Zilele mele proaste apar acum rar, ca furtuna vara. Mai trec şi repede. Sunt codependentă ca o rafală, după care mă întorc netulburată spre restul vieţii mele.

Făcând socoteala asta, mi-am adus aminte de o propoziţie din deschiderea şedinţelor Al-Anon, pe care mi-a luat mult timp să o înţeleg. “Scopul nostru nu e perfecţiunea, ci progresul.” Iar progresul înseamnă, pentru mine, exact matematica mai potolită a zilelor în care mă simt ca înainte.

Statistic vorbind, fac bine.”