Chez Diana. Crêperie.

Am ajuns să fac clătite cam o dată la două zile. După ce acum nici o lună le făceam pentru prima dată, de nevoie, maestrul de ceremonii fiind plecat, apoi pentru că s-a decis în unanimitate că ale mele sunt mai bune, mai nou am ajuns la stadiul de-a le face cu atât de multă plăcere încât și-au câștigat loc de cinste printre activitățile care mă relaxează – dacă e să mă întrebe cineva ce fac de sunt atât de zen eu zic că fac yoga, alerg, colorez în fiecare zi cel puțin trei desene și coc clătite.

Iar după ce începutul a fost mai hurducat și am bifat nenumărate momente lipsite de glorie, cum ar fi clătite arse în timp ce pozam altele și le postam ca să mă laud cu ele, răsturnat farfuria cu un întreg teanc dichisit, uns tricoul, pantalonii și șosetele cu miere amestecată cu vanilie și carob (cea mai bună umplutură!), lăsat unele pe jumătate crude, într-un final clătitele și cu mine ne-am armonizat. Într-un asemenea fel încât deja pot da nu numai sfaturi, gen făina integrală n-are ce căuta în ecuație (mi-a fost greu s-o accept, eu folosesc doar integrală pentru tot ce fac în casă, de la pâine la pizza, așa că am încercat tot felul de combinații și de proporții, doar-doar voi da lovitura… dar n-am dat-o) sau pentru a ține clătitele fragede se păstrează vasul (de “depozitare”) mereu acoperit și, în timp ce altele se coc, teancul se tot întoarce astfel încât ultimele depuse să fie mereu dedesubt, dar mi-a trecut prin cap că, pe lângă ciocolateria mea raw, aș putea să îmi deschid, cândva, și o clătitărie. Chez Diana. Crêperie sau… Clătita zen (?!) … sau Clătita roșie (ideea copilului cel mare, îl laud pentru inedit și pentru sufletul lui cald, eminamente comunist) sau Integraalita-clătita (doamne ce idei mai am!) sau… sau mă opresc acum pentru că pe ultimele patru le-am ars.

My Bonnie is over the ocean, kitul de supravietuire, clatitele

E a patra zi în care suntem singuri cuc. Bonnie, în speță capul familiei, este plecat peste mări și peste țări (peste țări și peste un ocean, mai precis) și se va întoarce peste alte șase zile de acum. Deci, ne administrăm singuri, țin loc și de mamă și de tată, locul de tată cuprinzând, printre altele, și sarcina de a face clătite. Dar până să ajungem la clătite, să povestesc și restul.

Restul însemnând un gest de grijă concretă, tipic bărbătească, care, deși m-a făcut ca zile la rând să fac glume mai mult sau mai puțin sărate, mi se pare foarte drăgălaș și în mod clar dovada unui spirit protector. Iar acest gest s-a concretizat în pregătirea unui… rucsac de supraviețuire. Râd și acum, în timp ce scriu, pentru că menirea acestui rucsac este să ne salveze în caz de cutremur, incendiu, tsunami, tornade, nori de praf din Sahara, meteoriți, eclipse de lună și orice alte presupuse calamități ce s-ar putea abate peste o femeie rămasă singură cu doi copii pe Lacul Tei, în anul de grație 2015. Iar acest rucsac conține cam tot ce mă poate ajuta să supraviețuiesc în condiții potrivnice, gen bandă adezivă, lipici, foarfecă (pe timp de restriște eu aș putea foarte bine fi replica tipului din Art Attack, nu-i așa?), brichete (ori, de stres, mă apuc de fumat – ah, dar n-a pus și un pachet de țigări – ori fac un foc folosind bucăți de parchet), marker permanent (cred că tot cu creativitatea are legătură), ață și ac (poate ne îngrășăm de la suc și biscuiți și pocnesc hăinuțele pe noi), saci de gunoi (aici e totul logic, nu poluăm natura niciodată, indiferent de context), cărți de vizită (cine știe, poate am o întâlnire busniess în timp ce scopul meu unic e să supraviețuiesc), hârtie igienică (pentru situațiile în care ne curge nasul, normal, doar nu pentru altceva!), paie pentru băut apa (chiar și în vremuri de ananghie noi ne fandosim), etc. Dar, lăsând gluma la o parte, rucsacul își are logica lui, deși e o logică un pic (a se citi foarte) diferită de a mea.

Bun, și-acum că am acoperit subiectul rucsacul, să mergem mai departe. Pe lângă rucsac ne-a lăsat și o mie de instrucțiuni gen nimic lăsat în priză peste noapte, ușa închisă și sus și jos, o replică airsoft într-un sertar (aveam și eu un făcăleț, dar, hai, pistolul o fi mai impresionant, deși cred că, în caz de restriște, n-aș impresiona nici măcar un hoț diletant, pistolul e de efect, dar cu un tremurat al mâinilor și un clănțănit din dinți mai zgomotos decât cel al biluțelor albe din încărcător, cred că mai mult l-aș distra…), ne-a lăsat și un telefon nou, echipat cu tot ce trebuie. Viber, skype, whatapp, un fel de mail și încă niște chestii care, între noi fie vorba, m-au zăpăcit și mai tare decât rucsacul de care ar putea depinde viața mea.

Deci, ne-a lăsat toate cele de mai sus, dar a uitat ce era mai important. 1 – care este pin-ul la telefon (și cum suntem pe un cu totul alt fus orar, la ora la care mie telefonul mi se descărcase nu prea aveam pe cine întreba), 2 – cum se activează panoul electric în cazul în care rămân pe întuneric și 3 – care este rețeta secretă pentru compoziția de clătite! Și, cum era lesne de anticipat, am rămas fără telefon fix într-o zi când copilul cel mare a căzut pe trepte, dintr-o eroare de pilotaj, am rămas pe întuneric dar aici am avut mai mult noroc, s-a suprapus momentul cu unul în care era și tati-cel-plecat-peste-ocean treaz, așadar cu o lanternă în mână și cu veșnică recunoștință pentru că există skype, umblam la panou sub indicațiile și ochiul lui vigilent (butonul de la dreapta trebuie ridicat, Diana, DREAPTA, aia-i STÂNGA!!!) dar gândindu-mă că e ultimul lucru pe care îl fac în viața mea. Cu clătitele însă, a fost cel mai delicat, cum spuneam ziua la noi e noaptea la el așa că, neavând cui să cer ajutor, le-am prezentat copiilor obișnuiți cu un anumit gust de clătite unele făcute după instrucțiunile de pe internet și adaptate după imaginația mea…

Trăgând linie însă, până acum ne-am descurcat. Mai avem șase zile. Am totuși așteptări mari de la mine, mă încurajez cu faptul că la altă plecare de-a lui am montat un balansoar de bebeluș folosindu-mă (cu multă abilitate!) de un briceag…

DSC_0894 DSC_0897 DSC_0898 DSC_0899 DSC_0900

From dusk till dawn…

Ne-am trezit. Cu noaptea-n cap…

from-dusk-till-dawn1

Am mâncat. În cinstea zilei de 13, tati a scris pe orezul cu lapte cifra 8. Mintea mea inflamată de un romantism incurabil a crezut că este simbolul pentru infinit… Bun și-un 8! :-)

from-dusk-till-dawn2

Am făcut curățenia săptămânală.

from-dusk-till-dawn3  from-dusk-till-dawn4
Am mâncat din nou. În funție de dorințe… Scrâjele (sunt curioasă câtă lume știe cartofii copți pe tavă sub denumirea aceata:-)). Mandarine și ceapă (???).  Frigănele cu “glazură” de ciocolată albă Milka. Ciorbă de fasole (până să se încălzească, am mâncat ceapă goală cu pâine…)
from-dusk-till-dawn5  from-dusk-till-dawn6
from-dusk-till-dawn7  from-dusk-till-dawn8
Am fost prin parc… Inițial triști pentru că era pustiu… Apoi bezmetici ca de obicei :-)
from-dusk-till-dawn9 from-dusk-till-dawn10 from-dusk-till-dawn11
from-dusk-till-dawn12 from-dusk-till-dawn13 from-dusk-till-dawn14
from-dusk-till-dawn15 from-dusk-till-dawn16 from-dusk-till-dawn17
Am ajuns și la Antipa. Cu metroul.

Bogdi a fost circumspect.

from-dusk-till-dawn18

Apoi încordat.
from-dusk-till-dawn19
Apoi dezorientat.
from-dusk-till-dawn20
Apoi bucuros că-l vede.
from-dusk-till-dawn21
În metrou am aflat că pot fi și pensionată și pasionată. Ce veste minunată!
from-dusk-till-dawn22
Ajunși la Antipa, am apreciat faptul că lui Bogdi nu i-a mai fost frică în peșteră, așa cum se întâmplase acum câteva luni…
from-dusk-till-dawn23 from-dusk-till-dawn24 from-dusk-till-dawn25
Am plecat bucuroși. Bogdi, fascinat de neoanele din Victoriei, a întrebat dacă suntem în România! :-)
from-dusk-till-dawn26
La final de zi, dăruim.
from-dusk-till-dawn27
Bolero bleumarin. S-M.