Plural

Azi copiii vor ouă Kinder. Normal. Ciocolata raw nu e în formă de ou, n-are surpriză, n-are ambalaj foșnitor iar dacă are, tot nu foșnește la fel. Zic da. Am trecut de ditamai boala deci azi le fac pe plac. Cel mic e în extaz. Îmi explică ce surpriză vrea (hazard? la trei ani? neeeah), îmi arată pe degete câte vrea, câte pentru Bogdan, le adună, se asează, numără și pe degetele de la picioare, și pe ale mele, e fericit, e tot o lumină. Negociem. Și într-un final cădem de acord să fie câte “doi ouă” pentru fiecare. Îl las să ţopăie bucuros și să tot zică de “doi ouă” până ce terminăm noi, ceilalți doi, de ne distrat, apoi îi spun că “două ouă” ar fi mai aproape de consensul general. N-aude, e prea încântat de ouă și de surpriza ce siiiigur îi va cădea. Într-un final, informaţia se lipește de el. Tace câteva secunde după care își reia alergătura și tumbele strigând că vom lua “dooooouă ouuuuuuu”. Sigur.

Iar acum stau la coadă la casă cu patru ouă în mâna și încă nu știu ce variantă îmi sună mai drag, “doi ouă” sau “două ou”, și-abia aștept să-l văd cum le va desface cu mânuţele lui minuscule și nerăbdătoare, cum se va unge tot, cum va vorbi non-stop în timp ce mănâncă și, bineînţeles, motocicletele ce clar îi vor pica.