Calul, la mall. Rook, Ben…

Azi, zi de Promenada. Nu pentru a ne împrospăta garderoba sau pantofarul, ci pentru a cumpăra, iar, jucării. De fapt ar trebui să cumpăr o jucărie, una singură, dar pentru noi a cumpăra o jucărie se înmulțește de fiecare dată cu trei. Pentru că lucrurile stau așa: ieri, în parc, scenariul obișnuit. Doi copii ai mei și prietenul lor. Unul mare, unul mediu și unul mic. Foarte mic. Ultimii doi fiind ai mei, cel mare fiind prietenul lor comun. Se înțeleg perfect, nu ai spune că e vreo diferență între ei, formează o echipă și rar am mai văzut sau auzit de așa ceva. Se joacă mereu cu aceleași jucării. Ben 10. Doar că, în veșnicele lupte dintre extratereștrii buni și cei răi, inevitabil apar rupturi. De capete, mâini și picioare, până la urmă vorbim despre plastic și nu despre fier și siliciu, cum se spune în benzile desenate. Sau se vede la televizor, deși noi la televizor privim deloc sau cel mult arareori. Iar când un cap de la jucăria prietenului cade în mâinile unuia dintre ai mei, mă simt datoare să o înlocuiesc. Consider că ține de fair play.

Bun, deci zi de Promenada. Care începe la Noriel, continuă cu un fresh la be nat și cu mine, profitând de atenția celor mici în totalitate captată de cele două dintre cele trei jucării noi, cele care – cum altfel?! – li se cuvin lor, verificând, în treacăt, ce eșarfe dantelate, inele supradimensionate din argint și ce ceasuri casual de dama au mai adus la insulele din hol. Nu-i zi de shopping dar cine-i poate spune calului să nu mai mănânce ovăz?! Probez și niște cercei timp în care cei mici probează și ei. Ochelari de soare polarizati așa cum au văzut la Rook, partenerul lui Ben. Copii… Iar eu, azi și de fiecare dată, și mai copil decât ei.

Eu, timpul, bijuteriile

Copilărie: n-am făcut parte din categoria copiilor care primesc încă de la naștere brățări miniaturale gravate cu numele lor sau lănțișoare cu tot felul de pandantive, însă pentru că mama și bunica purtau cu plăcere aur și făceau drumuri dese la bijutier sau primeau în casă vecina ce făcea mai mereu drumuri în Turcia, am prins și eu drag de bijuterii. Purtam însă flori prinse între degete, brățări și coronițe din tulpini sau margarete potrivite la încheietorile nasturilor, pe post de broșe…

Adolescență: vremea muzicii rock. Le-am spus bine-ați venit brățărilor din piele, inelelor supradimensionate din argint și pandantivelor cu cap de mort, cu cât mai înspăimântătoare, cu-atât mai bine! Blugi rupți, tricouri negre, bocanci purtați și pe zăpadă și pe asfalt topit de căldură, iată cum a arătat frumusețea perioadei celei mai neliniștite. Perioadă ce s-a prelungit până prin facultate…

Căsătoria, primul serviciu… : am început să cochetez, timid, cu aurul. Probabil din pricina verighetei. Și uite-așa, ușor-ușor, cutia de bijuterii a început să capete culoare și finețe, inelele altădată mari și cel puțin ciudate au devenit minuscule și delicate, bucățile late din piele ce-mi acopereau complet încheieturile s-au transformat în bratari subțiri și diafane și, pe deasupra, m-am îndrăgostit de cercei

Primul copil, al doilea copil: adio coliere și tot ce era ușor de rupt. Adio brățări, adio cercei, acel tot ce odată era zilnic purtat, schimbat, asortat și-a făcut frumos loc într-o cutie mare și vișinie, plină cândva cu plicuri de ceai.

2014, anul de grație: înapoi la cercei. Doar la cercei. Și nu la orice fel de cercei, ci aproape doar la cei din sidef. Și nici măcar mereu, ci doar așa, uneori, poate mai mult în dorul vremurilor vechi. Cred că, acum, bijuteria… sunt eu.

O notă de egoism

Toată lumea merge acum la mare. E vară, e cald și… oricum, pentru mine, dacă e să mă întrebe cineva, nicăieri nu e mai bine decât la mare. Și, dintr-o dată, realizez un lucru și anume că, dacă ani la rând și până cu nici două secunde înainte, vorbele unei prietene de-ale mele care-mi spunea că, dacă ai copii dar “vrei să ai și o viață”, e bine să-ți organizezi timpul în așa fel încât un concediu pe an să-l petreci cu copiii iar unul “în doi”, mi se păruseră o culme a egoismului și a iresponsabilității, ei bine nu e chiar așa…

Și-mi vin în minte niște imagini, simple, de-a valma, dar de fapt complexe și perfect ordonate, cu doi oameni plimbându-se pe plajă înainte ca soarele să fi răsărit, treziți în virtutea acelorași ritmuri și nu a ceasului pus să sune “ca să vedem răsăritul”, apoi lungiți mai mult pe nisip decât pe prosoape, citind aceeași carte în același timp, mâncând fructe și nu scoici flambate pe terasa vreunui cosmopolit restaurant, colindând la apus pe străduțe întortocheate de mic orășel de pe malul mării. Imagini cu ea probând cercei din sidef iar el spunându-i cât e de frumoasă…

Egoism? Să spunem că da… De fapt, un joc spontan al imaginației.

Satisfacția zilei

Tocmai venisem de afară. Bate cineva la ușă, agitație în casă, Bogdi că vrea el să deschidă, eu, nu, nu, stai acolo că-i curent - doar la el la cameră apucasem să închid (eu las toate geamurile deschise când plecăm, indiferent de vreme, ăsta-i piticul meu), fug să deschid, credeam că-i nenea Florin din vecini și ne aduce ceva bun de papa, când colo un băiat, îmi dă un pliant în mână, mă întreabă dacă stau cu părinții, îi zic că nu, a, mulțumesc atunci, eu ridic din sprâncene, vizibil enervată de inutilitatea deranjului, dau să închid, dă-mi te rog pliantul, este un produs care se adresează famililor.

I-l dau și închid. Și îmi pică fisa. Mi-a venit să-l chem pe Bogdi, să-l iau pe prichi în brațe, să-l chem pe tip înapoi de la lift, hei, dar stai, am EU o familie!

Da… sunt și dezavantaje în a arăta ca de 25 de ani la … doar un pic mai mult de-atât (ca să zicem așa!), poate am ratat cine-știe-ce produs bancar de discount la achiziția de vile luxoase în zona Primăverii!!!!

Mi s-a mai întâmplat acest lucru și acum câțiva ani, dar după doi copii și multe nopți din bucăți, mă mai simt uneori un pic … ca o epavă :-)))

Și dacă tot mă simt așa de bine, să fiu și bună la suflet, nu?!

Doar că voi edita un pic mai târziu articolul pentru a încărca poza (sunt niște cercei din vremea tinereții), nu știu unde îmi este telefonul pentru a face poza. Deh, sunt tânără și … foarte dezordonată!

***

Gata, cu burta plină, am redevenit responsabilă. Pe măsura vârstei. Găsit telefon, pozat, editat. Acum la culcat! E ora pentru somnul de frumusețe :-D

satisfactia-zilei1

Cutia Pandorei

Astăzi baiețelul meu a propus să ne prefacem că suntem două personaje din desenele lui animate preferate – “Mia și eu”, și anume: el – pisica Ziggo iar eu… Pandeea… De la Pandeea m-am dus cu gândul la …. cutia Pandorei, aceasta fiind cutia în care îmi țin bijuteriile și care se cheama așa din cauza “ordinii” dinăuntru… după eforturi susținute am reușit să desfac, pentru a fi dăruit, setul din poză! Aștept doritoare!

Cutia Pandorei