A umblat cineva la butoane?!

Administrative. Îmi aștept rândul, între timp verific niște mesaje, răspund, mă uit pe geam, pe ceas. Oameni intră, ies. Eu stau. Se aude o muzică să zicem ok, cam de club, așa, și nu de Fire sau de Club A – dacă mai există și dacă acolo se mai ascultă muzică așa cum se asculta cândva – ci muzica ce se aude când treci prin Herăstrău. Nu pe lângă HRC, bien sûr. Nu-s atentă, nu e genul meu. Mă gândesc la ce cumpărături trebuie să fac, la niște articole pe care trebuie să le scriu, la toate și la nimic. Se oprește melodia, începe alta. Nu. Nu alta. Aceeași. Nu-i nimic, mă gândesc. N-o ascult, dar e un zgomot de fond neiritant. Fac o listă mentală neputând însă să nu observ că încep să mi se lipească niște cuvinte de timpan. Banane. Cause I see nobody, nobody but you, you, you. I’m never confused. Pe toate pe care le găsesc în micul aprozar. So I’m gonna care for you, you, you. Ceapă verde. You’re always worth it. Usturoi. Verde. The way you work it. Verdeață. Leuștean. But you don’t pay it, don’t pay it no mind. Mărar. I’m so used to being used. Ăăăă, ce-mi mai trebuia? Niște roșii. Convinced we were broken inside, inside. Și mai ce pun în supă? Orez. You’re always worth it, And you deserve it, The way you work it – … și ce supă ziceam că fac?! Opresc lista de cumpărături și ascult. Mă con-cen-trez. Se termină. Îmi redeschid telefonul, mă reconectez la internet, dau să caut versurile dar îmi dau seama că n-am reținut mai nimic. A, the way you work ityou deserve it, ba le țin minte, se tot lungeau și repetau. Găsesc din prima melodia, ah, e vreun hit, pricep acum! Mă uit la versuri. Următoarea afișare, melodia. ȘI-MĂ-GÂNDESC-CĂ-LUMEA-ASTA-E-SUSPECTĂ-CEL-PUȚIN-SPUS. Melodia e din coloana sonoră a filmului … Fifty Shades of Grey. (inspiră-expiră, mai ușor însă de zis decât de făcut, în lumea coincidențelor care nu se mai opresc aerul e foarte rarefiat.) Bun. Adică eu de mai bine de cincizeci de ore citesc și tot citesc cartea asta și se nimerește ca vânzătorul unui magazin de ecrane, cabluri și de huse de telefon să fie obsedat de ceva care se leagă fix de abia încheiata mea îndeletnicire principală?!?! De ce mă mai mir nu știu, oricum de la o vreme trăiesc ca Alice în țara coincidențelor și toate lucrurile ajung la mine chiar înainte ca eu să (le-)ajung. E bine…. Mai stau vreo o oră, nu-i gata ce trebuia să ridic azi și în toată ora aceea, cu pauză de zece minute cât a trecut șeful (?) prin magazin am ascultat melodia aceea non-stop, ba mai tare, ba mai încet, în funcție de cum suna telefonul, de mi s-a întipărit și-n haine și-n piele și-n păr și sigur mă va bântui și pe mine ca pe băiatul care intermedia partea de reparat.

(I’m so used to being used
So I love when you call unexpected
Cause I hate when the moment’s expected
So I’ma care for you, you, you
I’ma care for you, you, you, you, yeah)

Noi suntem cei care facem lucrurile firești să pară de neconceput

De ceva vreme încoace mă bate gândul să scriu o carte intitulată Cum să-ți crești primul copil de parcă ar fi al doilea. Așa, un sumar de observații și recomandări, pornind de la copilul care “trebuie” să mănânce neapărat între 180 și 210 gr de piure și care e în permanență supravegheat și bombardat cu indicații și/sau interdicții și sfârșind cu copilul care crește “ca din apă”, frumos, vesel și sănătos, stimulat tocmai de lipsa excesului de grijă care a fost investit, cu nu mult timp în urmă, în primul născut.

Până una alta, mi-amintesc cum scriam eu aici pe blog că mi se pare de neconceput ca un copil să fie lăsat singur în casă, cum nu-mi imaginez că l-aș putea lăsa pe Bogdan să facă ceva fără stricta mea supraveghere, etc. Ei bine astăzi, complet atipic, am lăsat doi copii singuri în casă, unul dormind și unul jucându-se, pentru a pleca să iau de-ale gurii, frigiderul fiind gol și orice ingredient pentru a putea încropi o masă decentă lipsind cu desăvârșire.

Mânată de un impuls necunoscut, în doi timpi și trei mișcări l-am informat pe Bogdan că voi coborî până la aprozar și până la Mega, copilul nici nu a clipit, desigur că între a se învârti printre lăzi cu ceapă și pepeni și a face puncte cu Ben 10, a doua variantă este mult mai interesantă, așa că mi-am luat o paporniță încăpătoare și am dusă am fost!

Hai la Mega întâi, să iau ulei, apă, busuioc și desigur triada zahăr-unt-și-lapte praf pentru ciocolata de casă care nu poate să ne mai lipsească din casă… Ca de obicei, din trei chestii de luat s-au făcut zece, cantitate dublă de zahăr, găsind unul nerafinat la un preț foarte bun, lapte praf două cutii pentru că a doua era la reducere iar oricum la o porție de ciocolată consum o cutie întreagă, repede să iau și o soluție de curățenie și niște șervețele umede, mi-am dat seama că mă lungesc, hai la casă, desigur că e coadă și bineînțeles că se petrec evenimente neprevăzute, gen un moșulică (simpatic de altfel) ce nu înțelege cât trebuie să plătească și rola de la casa de marcat care se termină fix când vine rândul meu… Deja transpir, mă gândesc că a fost o idee pripită să-i las singuri pe cei mici, dar roșii tot îmi trebuie, hai și la aprozar, unde… cică să vin mai târziu că acum aranjează marfa! Mă milogesc să mă lase să cumpăr, mă lasă (doar ne știe doamna ca pe niște cai breji!), dau să iau morcovi dar stai că trebuie desfăcut sacul, ceapa verde e legată șomoiog și tragem cot la cot să scoatem câteva legături, vinetele sunt într-o cutie și cu greu trag afară vreo șase, secunde prețioase, timp în care poate unul s-a trezit și plânge iar celălalt poate a rămas fără baterie la tabletă și se isterizează…

Cu papornița de gât și sacoșe în ambele mâini mă reped spre casă, intru în bloc și aud plânsete, cade cerul pe mine, logica nu-mi spune că mai au și alții copii în bloc, ah, nu, ai mei sunt, sigur!, trag de ușa liftului, navighez în lift precum o corabie printr-o gaură de ac, într-un final ajung la zece și dau buzna în casă!

Acasă liniște, desigur. Numai mintea mea bubuise de scenarii și de griji… Pe unul îl ochesc din ușă dormind fix cum l-am lăsat, dau drumul la bagaje grămadă și mă duc în camera mică, unde celălalt mă întreabă dezamăgit ah, ai venit..? (știa că are acces la tabletă doar cât lipsesc).

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Bogdan se întoarce la joaca adevărată de-a Ben 10 (cu figurinele adică) iar eu, în timp ce pozam în stânga și-n dreapta pentru a putea mai târziu consemna momentul, mă gândesc cum de fapt, noi și numai noi suntem cei care facem lucrurile firești să pară… de neconceput!

3 2 1