Cooperativa “Munca în zadar”, asociație familială

După cum se știe deja, aici pe blog se vorbește, în marea majoritate a timpului, despre o casă cu doi copii. Și, tot după cum se știe deja, în afara a două perioade de câte trei luni fiecare, m-am descurcat singură cu ei. Pentru opt-nouă ore pe zi. În rest, ne-am descurcat în doi. Cum am putut și cât de bine ne-am priceput.

Și, dacă e să mă gândesc, piatra de încercare, pe lângă altele vreo zece sau chiar o sută, o mie ar fi de fapt mai aproape de adevăr, a constituit-o și o constituie, în continuare, curățenia. Cum o facem? Cât de des? Cât ține? Și, întrebarea supremă: Se mai merită?! Pentru prima întrebare, am trecut prin toate variantele de răspuns.

Unu. Facem curățenie zilnic. Am făcut, am tras de noi, și, la fiecare final de zi, aveam casa lună. Ținea până a doua zi dimineața, la trezire. Nici mai mult, nici mai puțin. Cum ar veni, n-o vedea nimeni, ne bucuram de ea vreo jumătate de oră până să adormim, apoi adio. Era din categoria “(azi) o vedem și nu e”, vorba poetului. El vorbea despre dragoste dar extrapolând, ajungem și la găleată și la mop. Care doar împreună pot funcționa.

Doi. Facem curățenie o dată pe săptămână, înainte de weekend. Muncă de Sisif, nu altceva. Dacă nu știe nimeni cum poate arăta o casă de copii după o săptămână întreagă de călărit patul, canapelele, plimbat tartine unse cu miere prin casă, risipit jucării, creioane colorate, cărți, reviste, piese de puzzle, vă spun eu. E dezastru. Ceva ce nu poate fi descris. Coșmar. Haos total. Deci… nu. Curățenie o dată pe săptămână e ca și cum te-ai apuca să ari fără utilaj și fără cal un hectar. Și cât ține? Tot până a doua zi, aici nu există variații. Frustrant.

Trei. Facem curățenie când avem musafiri. Dar stai, cum facem cu cei neanunțați? Complicat. Pas.

Patru. Facem curățenie când nu se mai poate. Păi… nu se poate zi de zi, 24/24. Înseamnă că revenim la prima variantă? Hmmm.. nu.

Cinci. Nu mai facem curățenie niciodată. Sau cel puțin până ce nu cresc mari și pleacă la casa lor. Dar stai… angoasa aproape veșnică nu e pe gustul nimănui. Unde mai pui că dacă îi creștem așa, dezordonați și nepăsători, va veni vremea când nu vom mai scăpa de nurori. Și de ale lor ocări. Deci… pas.

Și totuși, întrebarea persistă. Cum facem în așa fel încât nici să nu ne spetim muncind și nici să nu o luăm de la capăt într-un timp mai scurt decât a durat să o facem. Răspunsul e… în zona crepusculară. Așteptând probabil să fie descoperit.

Îmi suflă cineva ceva despre serviciile profi de curățenie. Și-o listă cu oferte, pe care văd chiar și opțiunea de curățenie după constructor – hmmm, asta s-ar preta la noi, în varianta de curățenie după… distrugători! O voi studia. Gândindu-mă în paralel dacă se merită să dau bani pentru ceva ce niciodată nu va dura… (A se vedea efectele punctului unu. Doar pentru cunoscători.)

Rutina cea folositoare

Există o vorbă care spune ruină, rutină, rugină. Cei trei R.

Așa o fi. Și probabil se aplică din plin când vine vorba despre dragoste. Și despre job. Și… cam atât. Că-n rest, eu văd doar beneficii ale rutinei. Serios acum, dacă nu aș avea o ordine a lucrurilor în toată această dezordine și-n tot acest haos care ne înconjoară de când avem copii, nu cred că aș face față să mi-i cresc “cu zâmbetul pe buze”, așa cum frumos mi-a spus cineva!

Și-acum c-am făcut introducerea mai mult sau mai puțin alambicată, să trecem mai departe la lucruri concrete. La programul fiecărei zile, care dacă n-are avea aceeași rutină perfectă, ar rezulta în… nimic realizat.

Ora 7, trezirea pentru mine. De voie, de nevoie. Oil-pulling, spălat pe dinți, pe față, pieptănat, pahar cu apă și lămâie, exerciții, încă un pahar cu apă, duș. Îi zic “ora mea”. Ora 8 dimineața, trezirea copiilor, de bună voie sau forțat. Drăgălășenia sau smiorcăiala de dimineață, în funcție de dispoziția pe care o au. Mic dejun. Merge repede pentru că nu le fac nimic complicat: suc de portocală sau un terci din banane combinat cu cacao raw, ulei de cocos, chia. Îi zice smoothie în cărțile de bucătari, alea mai recente și deschise la stilul de viață raw-vegan. Pregătirea ghiozdanelor. Două ghiozdane, chiar dacă doar unul dintre copii merge la grădi. Cutiuță cu tartinuță din pâine de casă, ulei de măsline, cimbru, sau în zile de grație brânză de capră chipurile bio, alături un măr sau o banană. Și apă. Exact același lucru pentru amândoi. Iar într-al celui mic, carioci (comandate pe bandă rulantă precum cartușele într-o fabrică, dintr-un loc cu nume parcă predestinat: cartuseria.ro) și-un caiet bun pentru mâzgălit odată ce-l plasăm pe cel mare în sistem iar eu plec cu prâslea pe-acolo pe unde am treabă. Sau în parc. Sau înapoi acasă, depinde de program.

Ore “libere” pentru mine. Două la număr. Înghesui în ele cât mai multe pot. Și haine de spălat și de întins și-un aspirat și niște chestii pentru prânz de preparat și scris și citit și timp pentru conversat. Online. Trăiască internetul și viața de după ecran.

Ora 11,30. Plecăm, eu și nelipsitul cel mic, să-l luăm pe cel mare de la grădi. 13 pm.  Înapoi acasă. După drum și nelipsita oră de parc. Mâncare. Ei joacă (a se citi demolat casa și stricat cât mai mult din tot ce se poate strica), eu strâns masa și iar rutina scris și citit și timp pentru conversat. Sau măcar una dintre cele trei. Aproape 15 pm, ora pentru citit povestea de nani și pentru culcat. Somn de prânz. Trezit pe la 18. Fructe, joacă, masa de seară, o tură prin parc, acasă, joacă pe cont propriu și timp pentru noi, cei mari, să rezolvăm ce mai e de rezolvat. Sau cel puțin să încercăm.

22 pm. Iar poveste de nani. Iar culcat.

Rutina e folositoare, da, da! :-)

La casa ta

În mașină. Cu copiii. Ascultăm Itsy Bitsy FM. Ascultăm, vorba vine… De fapt, ne gândim la ale noastre. O voce robotică spune ceva. Nu auzim de prima dată. Sau auzim, dar nu înțelegem. Din nou. “Muncești din greu ca să-ți permiți mai multe jucării care să-ți țină copilul ocupat.” Și iar: “Muncești din greu ca să-ți permiți mai multe jucării care să-ți țină copilul ocupat… până … pleacă… la casa… lui.” Apoi morala: “Copilul tău are nevoie de timpul tău, nu de banii tăi.”

Și-mi vin în minte, pe de o parte, toate acele discuții cu mame din parc care tot spun că nu mai fac un al doilea copil pentru că nu-și permit și apoi toate acele momente când noi, la rândul nostru, ne chinuiam să alegem între un scaun de masă Chicco versus altul de la Bretoni-Lorelli sau altul și mai bun de la Inglesina sau poate-l luăm pe cel de la Peg Perego… Apoi epopeea carucioarelor Primii Pasi comparate la nesfârșit cu altele mai bune, poate chiar Stokke, dar, ale naibii, scumpe până la cer și înapoi! Le știm pe toate: landou, scoică, carut sport, pliabil, nepliabil, cu copertină, cu umbreluță sau cel mai bine, cu o mamă, una mai bună, inclusă!

Am cumpărat, de fiecare dată, alegând ce e mai bun. De parcă pentru copil era importantă husa, mărimea roții, înclinarea în 10 unghiuri a spătarului…  Și-apoi, desigur, să nu uităm sutele, miile poate drumuri la magazine de jucării, pentru că mai lipsește un monstru din colecția Ben 10 și o mașinuță din colecția Cars și un dinozaur carnivor și un personaj din Țara de nicăieri…

Mda… Suntem și noi, oricât ne-am feri să o recunoaștem, produsul unei industrii a obsesiei pentru calitate și a însingurării. Hai să-i cumpărăm ce e mai bun. Nu ne oprim până nu găsim. Și-apoi, obosiți de-atâta căutare, îi înmânăm jucăria, gândind în niciodată rostitele cuvinte: “Ia copile jucăria asta și mai lasă-mă te rog să respir! Ia-o și joacă-te cu ea și când te plictisești las’ că-ți iau alta și apoi alta și alta și umplem casa și debaraua și balconul cu ele și ți le scot pe rând pe măsură ce tot uiți de ele și tot așa, vezi-ți de joaca ta iar eu de treaba mea până crești mare și pleci singur la casa ta!”

Sânge din sângele meu, carne din carnea mea, tic-tac, tic-tac… forțez timpul să treacă până ce casa mea va rămâne doar a mea iar tu vei sta cât mai departe, nederanjându-mă deloc, mare și brusc nu al meu, la a ta.

Călătorului îi șade bine cu drumul, nu cu bagajele!

Un geamantan uriaș a devenit la noi parte din mobila casei. Un fel de dulap cu fermoar. Înghesuit lângă etajera de cărți, este deschis și închis zilnic. Ba luăm o haină, ba, odată spălată, o punem la loc.

Îi spunem “dulapul ambulant” – deoarece când vine vorba să plecăm, îl accesorizăm cu obligatoriul-bax-de-scutece-și-alte-acareturi, îl mutăm în portbagaj și… duși suntem!

P.S. Plecăm din nou la maaaaareeeee!!!

geamantan (2)

Toleranță 0!

Am toleranță 0 pentru toți cei care se plâng că sunt grași dar nu fac nimic pentru a slăbi, am toleranță 0 pentru toți cei care se plâng că nu au bani dar au suficient timp, am toleranță 0 pentru toți cei care cred că a avea ține de noroc, de locul unde te-ai născut, de cine te-a născut, etc.

Am mai scris aici pe blog despre bunica mea, bunică ce la 80 de ani ține – de una singură! – o casă perfect întreținută, mai mult de atât, zugrăvește și își schimbă mochetele și perdelele. În timp ce în alte case dulapurile sunt pline de lucruri de la an la an mai vechi și mai pline de molii, la bunica orice dulap este perfect aerisit și arată ca o vitrină de farmacie. Iar dintr-o bibliotecă ce se întinde pe un perete întreg, a luat carte cu carte și și-a notat într-un caiet titluri și autori, pentru a ști ce să ia și de unde atunci când îi voi cere eu ceva… Sunt doar exemple care îmi vin acum în minte, dar care sunt rodul unei educații bazate pe cuvintele: nu există NU POT, există doar NU VREAU.

Dacă un om venit dintr-o familie numeroasă, crescut mai  mult desculț, a reușit să facă școală, să ajungă cadru didactic, să învețe generații la rând de copii să scrie și să citească, dar mai mult de atât, să facă iubit de către fiecare copil în parte, și-a făcut o casă cum puțini au iar dintr-un salariu de învățător a reușit să facă economii astfel încât să-și ajute nepoții de fiecare dată, apoi la 80 de ani are energie cât pentru zece oameni și merge cu strănepotul ba în pod, ba în pivniță, ba în garaj, îi face ba pizza, ba prăjitură, îi cântă ba în română ba în germană, atunci, da, am toleranță 0 pentru tot ceea ce înseamnă mai puțin de atât!

Ea este bunica mea. Ea este modelul meu. Are tot atâtea kilograme câte a avut în ziua nunții, aceeași luciditate și același stil energic de a face lucrurile să se întâmple doar așa cum vrea ea!

7 5

36

2 4