The Babysitters, un excelent film execrabil

The Babysitters e un film de mâna a zecea. Cu o povestioară banală – o liceană care are grijă de copiii unei familii și sfârșește construindu-și o rețea de prostituție -, cu niște actori despre care la o primă vedere am spus că sunt singurii care s-au prezentat pentru rolurile unui film cu buget cât o chiflă de hamburger și cu niște “răsturnări” de situație de-a dreptul previzibile, filmul s-ar cataloga drept o mare pierdere de timp.

Nu e chiar așa. Dacă e să fac bilanțul momentelor jenante vs. cel al momentelor foarte bune, cred că sunt mai multe din ultima categorie. Copila aceea deșirată are un farmec al ei, mai ales în prima parte. Are un fel frumos de-a privi, de-a tăcea, de-a aștepta și de a-și trece degetele prin păr. Nu e cochetă, nu e sprințară, nu o interesează tinerii de-o vârstă cu ea (foarte bun momentul cu puștii aceia râzând prostește cu gurile pline de cartofi prăjiți!) și, aparent, vine dintr-o familie normală. Normală în sensul că locuiește într-o casă ordonată, părinții nu sunt divorțați (faptul că unul stă la televizor iar celălalt la calculator, în biroul amenajat în pivniță, nu pare a avea și alte implicații) și se preocupă de ea fără însă a-i impune lucruri. Totul e cum trebuie. Atât de cum trebuie încât pare bizar că în aventura în care intră într-un fel aproape tâmp, nu-și pierde capul. Nu din dragoste, cel puțin. Și nici măcar pentru bani. Bani câștigați ușor, care se strâng repede, mulți, fără consecințe. Nu-și ia lucruri, nu are nevoie de haine, nu, pur și simplu îi strânge. Fără scop, fără planuri. Prietenele își iau toate nimicurile pentru care nu primesc bani de la mama și de la tata, ea rămâne la fel. Filmul dă, în două rânduri, o morală. Ar fi, pentru toți, nevoia de altceva, de evadare, de un strop de putere. Bărbații își înșeală soțiile ofilite cu niște adolescente, copilele acelea prind dintr-o dată curaj, nu mai sunt mărunte, anonime, devin importante. Și mai primesc și bani. Viața tuturor s-a colorat. Probabil. Eu, din film, am rămas cu o întrebare. Cum faci, ca părinte, pentru a-ți învăța copilul să trăiască în/cu/de plăcere, cu drag, cu dragoste? Cum jonglezi cu timpul tău, cu banii, cu înțelegerea pe care o ai, cu deschiderea, cum modelezi exemplul care ești în așa fel încât să-i arăți că a trăi nu e nici pe departe o înșiruire searbădă de zile și de nemulțumiri ce se echilibrează, ocazional, prin rătăciri? Mm? Cum faci?

În concluzie, cum mâncăm cartofii de la McDonald’s?!

De câteva zile tot frunzăresc o carte intitulată Codul bunelor maniere la masă pentru copii, scrisă de două femei (care, interesant de știut, sunt și cumnate), pe nume Peggy Post și Cindy Post Senning. Informația este utilă și e prezentată într-un mod haios, nimic de spus, dar m-am blocat la… cartofii prăjiți!

În tabelul de mai jos sunt punctate momente în care mâncăm cu mâna și momente în care ar fi cel puțin frumos să folosim furculița:

1

Buuuun… Bine de știut ce fac cu căpșunica, de asemenea este de reținut cum abordez felia de pepene, dar cartoful de fastfood, pe care îmi place să-l “asezonez” cu sos de muștar, cum îl mănânc până la urmă?!

Consider informația cel puțin contradictorie iar până la lămurirea problemei (între și de către cele două cumnate, sper!) vom continua să mâncăm cartofii cu mâna dar să ne pozăm doar cu prăjiturile, pe principiul absolut sănătos de a consemna doar ceea ce este frumos, nobil, exemplar, memorabil, etc. (sic!)

IMG_2316 IMG_2319 IMG_2323