Aici, acum

Întâmplarea face ca în ultimele zile să fi dat, pe două bloguri diferite, peste două articole care vorbesc cam despre același lucru. Dragostea pe Internet. Dragostea scris cu ghilimele.

Unul dintre ele, al Petronelei Rotar. Scris cu umor. Povestea unui Ionci Cap-Sec care, după “o salbă de likeuri lucitoare şi un buchet de comentarii, care mai de care mai îmbobocite, mai înflorite, iar unele fanate bine. Şi un şirag de perle în mesaje private, care au rămas fără răspuns” și cerut sfaturi prin vecini, aruncă direct cu întrebarea: “Bună, Petronela. O întrebare simplă: vrei să te căsătoreşti cu mine?”. Tragic, stupid și incroyable.

Al doilea, al lui Tudor Galoș. Scris în alt ton. “Mătușa mea a fost o femeie singură până la 60 și ceva de ani. Nu și-a găsit marea iubire – niciun bărbat nu îi semăna tatălui său, un om de un caracter deosebit. (…) Mătușa mea pentru mine a fost o enigmă totală – prefera să își petreacă timpul cu părinții, cu prietenii, cu prietenele decât să facă vreo încercare timidă să-și găsească pe cineva cu adevărat. Asta până la 60 și ceva de ani, când l-a întâlnit PE EL. Dragoste fulminantă, urmată rapid de o nuntă. O poveste superbă de dragoste. La un an de la nuntă însă mătușa mea a făcut un accident cerebral vascular și a murit. Dragostea ei fulminantă a fost mai profundă și mai intensă decât 90% din relațiile de pe glob însă nu s-a putut bucura de ea decât un an. ” Trecând apoi, prin comparație, la bine-cunoscuta schemă a zilei de azi: “Vrei o relație? Nimic mai simplu: intri pe Facebook, creezi un profil, pui niște poze, dai niște citate din Paler și din raduef și ceva cu siguranță pică. N-ai răbdare? Nicio problemă, instalezi Tinder și vezi cine este disponibil prin zonă. Nu te mai chinui să faci curte, să cumperi flori (…), să te plimbi cu ea prin oraș, să faceți chestii împreună. Este simplu: ieși în oraș în Centrul Vechi la un pahar, continui în club, te duci la after după care treaba este aranjată. Două-trei selfie-uri, douăzeci-trezeci de hashtag-uri unul mai cretin ca altul și relația este pe roate. Până la prima groapă când toată mașinăria se rupe în bucăți… ”

Deci, cum stă treaba cu dragostea pe Internet? E sau nu e? Se poate sau nu se poate? Se cade sau nu se cade? Are viață lungă sau picioare scurte? Presupun că începe pentru toți la fel, din două poze, trei likeuri, patru comentarii și cinci mesaje private. Flacăra-i aprinsă, alte poze, alte vorbe, replici tot mai îndrăznețe, poate ne și vedem, sigur ne vedem, da, clar ne vedem, ne-am văzut, de ce naiba ne-om fi văzut, ce rămâne de făcut…

Nu rămâne nimic de făcut. Nu rămâne nimic complicat de făcut. E ca atunci când cumperi ciocolată. N-au Milka cu stafide la Mega nu-i nimic mergi la Angst n-au nici acolo lasă că încerci la chioșc și dacă se face noapte nu-i nimic au sigur la non stop. Încercarea moarte n-are iar pe Internet suntem, se știe deja,  cu to(n)ții eroi. Nu așteaptă nimeni, nimic nu e de așteptat.

Totul trebuie să fie aici, acum.

Mă-ntorc la cartea mea și continui să citesc “… îi întindea întotdeauna mâna cu sfială și uneori nu i-o întindea defel, ca și cum s-ar fi temut să nu i-o respingă. El părea că-i strânge totdeauna mâna cu dezgust, o întâmpina cu ciudă și uneori tăcea îndărătnic. Dar acum, mâinile lor rămaseră strâns unite…”

Totul este acum, aici.

image

De dincolo de piele

Intenționam să scriu un articol despre industria parfumurilor online pornind de la întunericul senzual imaginat de Arpino, transpus în imagine într-o memorabilă scenă a unui tango și ajungând până la “Parfumul” lui Süskind, cartea simbol a unei generații de veșnic rebeli.

Intenționam să inserez o notă despre prostituatele care fac lap-dance și care, în perioada fertilă fiind, primesc bacșișuri mai mari: zice-se că, chiar printre valuri de fum și aburi de alcool, parfumul femeii aflate în rut se simte cu totul altfel decât în restul zilelor… fel de lună plină venită ca o desăvârșire, după banalul crai-nou.

Intenționam să scriu despre femeia Egiptului Antic, eterna cleopatră ce mirosea a ulei de trandafir și de migdale și-a miere și-a vin și-a scorțișoară, despre conurile cu esențe balsamice care topindu-se în păr îi parfumau fața, despre petalele de flori din apă, apoi despre miresele indiene ce-s învățate ca din noaptea nunții să-și ungă corpul cu esențe de tuberoze, garoafe și patchuli, condimentate cu piper negru, santal, cuișoare și cardamom…

Intenționam. Până să dau peste următoarea afirmație: “O femeie care nu poartă parfum nu are viitor”. Bufnesc în râs și caut să văd cui i-aparține sentința fără drept de apel. Cui? Surprinzător (sau tocmai că nu!), lui… Coco Channel!

Deci las teoria și cuvintele mari deoparte și continui încercând, post mortem, să-i dau un pic peste nas: o femeie poartă parfum exact și tocmai atunci și mai ales când nu are “viitor”! Cu cât e mai nesigură în legătură cu ziua de mâine, cu-atât e mai mult parfum impregnat în pielea ei și-așa ea poate mai bine s-arate ceva, să fie ceva, să spună ceva, s-atragă ceva, să fie, într-un cuvânt, mai mult și de fapt altceva decât e ea!

Un parfum Givenchy e-un parfum Givenchy, (îl) recunoaștem, da! Dar la sfârșitul zilei, parfumul purtat rămâne un simplu parfum, restul însă… e ea. E Ea, femeia. Curată, clară, perfectă și-abia atunci, mai mult ca oricând, cu-adevărat stăpână pe ea. Pe ea și pe orice-ar urma.

Despre yoga, numai de bine

De la o vreme încoace, fac yoga. Cuminte, cu regularitate de ceasornic și cu aplicațiune. Pe cont propriu. După ce am cochetat cu cursurile organizate ad-hoc, cu tutoriale video și cu imaginile de pe site-uri dedicate, am descoperit, uitat printre romane de tot felul, tratate de drept și cărți de bucate, un manual – să-i zicem așa… – de inițiere în Ayurvéda, primit de la tata cu mulți ani în urmă.

Și uite așa, într-o dimineață devreme, am început, prin imitație, să descopăr ce înseamnă yoga. În primele zile, uitam să respir. După ce mușchii mei, flexibili și elastici de altfel, reușeau să răspundă comenzii date de creier și să replice imaginea din carte, uitam, în încântarea reușitei, să mai și respir. Ceea de este esențial. Și nu la conservarea vieții mă refer aici, ci la armonizarea respirației cu corpul pentru atingerea stării de grație a liniștii și împăcării…

Apoi au venit reacțiile celor trei oameni din jurul meu.

Unul, cel mare și războinic, în veșnică luptă cu extratereștrii, monștri și balauri, a considerat că ceea ce fac e un fel de antrenament pentru război. Picioare pe sus, mâini în aer, poziții aparent de atac, iată ce minune! Așadar n-au fost puține momentele când, echilibristica precară și cu greu câștigată să-mi fie anihilată nu de berbecul luptător, ci doar de suflul trecerii lui vijelioase pe lângă mine…

Altul, mai mic, și-a manifestat întâi interesul pentru carte. Tacticos, se așeza lângă mine și, din ce în ce mai interesat de imaginile din ea, ajungea să o acopere cu totul, până la momentul la care nu prea mai știam care poziție urmează în succesiunea recomandată… Improvizam atunci, mergând pe principiul că dacă un om citește, nu-l deranja, dimpotrivă, încurajează-l să o facă la nesfârșit! Mai târziu, ajungând să asocieze desenul cu mișcările mele, a început să stabilească, dictatorial, care sunt imaginile preferate și, prin extensie, pe cele care urmau executate. Și uite așa, m-am deprins ca de la o postură lejeră, de preambul, să ajung direct la cele de final, sărind cu nonșalanță, dar complet hazardat, toate etapele de pregătire… Apoi a venit și punctul culminant: practicarea mișcărilor cu copilul urcat pe mine, transformând astfel “la charrue” într-un veritabil charter personal. Sunt mamă, deci pot.

Cât despre al treilea, ei bine el, pregătit pentru ceea ce avea să urmeze, a acceptat ideea ușor, cu curiozitate, marcând însă momente cruciale cu constatări de genul “Diana face bine, stă în poziții nefirești” – ca parte din discuții la telefon, făcând astfel ca într-adevăr tot firescul – cu greu atins! – al vreunei posturi să devină, printre hohote de râs, brusc nefiresc, sau improvizând pentru copii cântecele de genul “mami cea frumoasă / cu picioarele ridicate prin casă…”

Dar, în continuare, fac yoga. Și-mi place.

S-o luăm cu începutul! Inutil & util

Pentru mine orice lucru are un început bifazic: tabula rasa și documentare. Legând aceste două momente de inițiativa Integraalia, rezultă chestii de dat și o carte cumpărată – adică mai mult spațiu pentru lucrurile într-adevăr utile și… inspirație, inspirație, inspirație! Smile

De dat:

1 2 3 4

… și cartea ce va sta la loc de cinste pe masa din bucătărie! Pe lângă poza cu coperta am adăugat și unele cu niște rețete de dulciuri ce se fac, fără nicio exagerare, cât ai bate din palme!

3

1 2

6 7

4 5

Zarurile au fost aruncate!

Noi suntem cei care facem lucrurile firești să pară de neconceput

De ceva vreme încoace mă bate gândul să scriu o carte intitulată Cum să-ți crești primul copil de parcă ar fi al doilea. Așa, un sumar de observații și recomandări, pornind de la copilul care “trebuie” să mănânce neapărat între 180 și 210 gr de piure și care e în permanență supravegheat și bombardat cu indicații și/sau interdicții și sfârșind cu copilul care crește “ca din apă”, frumos, vesel și sănătos, stimulat tocmai de lipsa excesului de grijă care a fost investit, cu nu mult timp în urmă, în primul născut.

Până una alta, mi-amintesc cum scriam eu aici pe blog că mi se pare de neconceput ca un copil să fie lăsat singur în casă, cum nu-mi imaginez că l-aș putea lăsa pe Bogdan să facă ceva fără stricta mea supraveghere, etc. Ei bine astăzi, complet atipic, am lăsat doi copii singuri în casă, unul dormind și unul jucându-se, pentru a pleca să iau de-ale gurii, frigiderul fiind gol și orice ingredient pentru a putea încropi o masă decentă lipsind cu desăvârșire.

Mânată de un impuls necunoscut, în doi timpi și trei mișcări l-am informat pe Bogdan că voi coborî până la aprozar și până la Mega, copilul nici nu a clipit, desigur că între a se învârti printre lăzi cu ceapă și pepeni și a face puncte cu Ben 10, a doua variantă este mult mai interesantă, așa că mi-am luat o paporniță încăpătoare și am dusă am fost!

Hai la Mega întâi, să iau ulei, apă, busuioc și desigur triada zahăr-unt-și-lapte praf pentru ciocolata de casă care nu poate să ne mai lipsească din casă… Ca de obicei, din trei chestii de luat s-au făcut zece, cantitate dublă de zahăr, găsind unul nerafinat la un preț foarte bun, lapte praf două cutii pentru că a doua era la reducere iar oricum la o porție de ciocolată consum o cutie întreagă, repede să iau și o soluție de curățenie și niște șervețele umede, mi-am dat seama că mă lungesc, hai la casă, desigur că e coadă și bineînțeles că se petrec evenimente neprevăzute, gen un moșulică (simpatic de altfel) ce nu înțelege cât trebuie să plătească și rola de la casa de marcat care se termină fix când vine rândul meu… Deja transpir, mă gândesc că a fost o idee pripită să-i las singuri pe cei mici, dar roșii tot îmi trebuie, hai și la aprozar, unde… cică să vin mai târziu că acum aranjează marfa! Mă milogesc să mă lase să cumpăr, mă lasă (doar ne știe doamna ca pe niște cai breji!), dau să iau morcovi dar stai că trebuie desfăcut sacul, ceapa verde e legată șomoiog și tragem cot la cot să scoatem câteva legături, vinetele sunt într-o cutie și cu greu trag afară vreo șase, secunde prețioase, timp în care poate unul s-a trezit și plânge iar celălalt poate a rămas fără baterie la tabletă și se isterizează…

Cu papornița de gât și sacoșe în ambele mâini mă reped spre casă, intru în bloc și aud plânsete, cade cerul pe mine, logica nu-mi spune că mai au și alții copii în bloc, ah, nu, ai mei sunt, sigur!, trag de ușa liftului, navighez în lift precum o corabie printr-o gaură de ac, într-un final ajung la zece și dau buzna în casă!

Acasă liniște, desigur. Numai mintea mea bubuise de scenarii și de griji… Pe unul îl ochesc din ușă dormind fix cum l-am lăsat, dau drumul la bagaje grămadă și mă duc în camera mică, unde celălalt mă întreabă dezamăgit ah, ai venit..? (știa că are acces la tabletă doar cât lipsesc).

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Bogdan se întoarce la joaca adevărată de-a Ben 10 (cu figurinele adică) iar eu, în timp ce pozam în stânga și-n dreapta pentru a putea mai târziu consemna momentul, mă gândesc cum de fapt, noi și numai noi suntem cei care facem lucrurile firești să pară… de neconceput!

3 2 1

Pune-i copilului tău o carte în mână

De ieri mă tot frământ pe marginea a două articole pe care le-am citit.

La 32 de ani, o fostă colegă de-a mea a renunțat la avocatură pentru a încerca marea cu sarea, adică pentru a vorbi, într-o lume din ce în ce mai lipsită de viață, despre ceea ce face de fapt viața să aibă sens… (articolul se găsește aici)

Nu mă voi opri acum pentru a face elogiul curajului de a ieși din mulțime sau a inteligenței de a renunța (deși poate ar trebui), ci voi merge mai departe la celălalt articol (aici), articol care vorbește despre faptul că ceea ce suntem noi este o consecință a ceea ce au trăit și simțit părinții și bunicii noștri. Ideea nu pare a fi una nouă, desigur că așchia nu sare departe de trunchi, însă concluziile experimentelor făcute ad-hoc sunt cutremurătoare.

Iar trecând de la teorii la ceea ce știm, să vorbim despre faptul că o mare majoritate dintre noi suntem produsul “educației” cu palma sau cu cureaua, că mulți dintre noi vin din mame ce au rămas accidental însărcinate iar că acolo unde comunismul a interzis avorturile, mamele au încercat singure să elimine produsul nedorit. Câte nu au ridicat în mod voit greutăți sau nu au făcut tot felul de alte manevre știute ca ar putea conduce la pierderea sarcinii… Și câte mame nu și-au uitat copiii în pătuț, de câte ori biberonul lăsat mereu la îndemâna copilului nu a constituit cea mai comodă modalitate de a-l face să tacă?

Dăm vina pe părinți, pe modelele cu care au crescut ei, însă lucrurile într-adevăr merg mai departe, în zona unde palma aplicată nu are nici pe departe scopul (absurd!) de a-l liniști pe copil ci este pur și simplu o revărsare de furie, de oboseală, este supapa de eliberare a unor trăiri ce nu au legătură nici cu copilul, nici cu obrăznicia lui.

Suntem ceea ce suntem, prea puțini venim din părinți care au văzut o bucurie în a avea copii, prea puțini am fost lăsați să creștem fără a auzi mereu nu, nu e voie!, prea puțini am crescut liberi dintr-o libertate asumată de părinți și nu din pură lipsă de implicare.

Au/Am rezultat oameni descurcăreți, dar nu cuceritori, oameni capabili, dar nu învingători, oameni inteligenți, dar nu geniali. Oameni de mijloc. Poate nu răi, dar în niciun caz excepționali.

În spatele nostru stă o istorie din care puțini știm să evadăm. Câți dintre noi mai rupem rândurile, cine mai impune idei, cine se mai revoltă la modul asumat? Cine mai schimbă lumea?

Da, suntem cum suntem și ceea ce suntem, iar copilul, dorit, nedorit, educat, needucat, lovit, nelovit, va duce mai departe lumea din noi.

Părerea mea însă este că o evadare există. Pune-i copilului tău, încă de foarte mic, o carte în mână.

Iar restul lucrurilor vor veni de la sine.

bring_a_book_alice_in_wonderland_baby_shower_invitation-r8443de5d896e4d02b650a4eb71d233ba_8dnd0_8byvr_512 (2)

Care este ultima carte pe care ai citit-o?

Am crescut cu întrebarea “Care este ultima carte pe care ai citit-o?”.

În liceu – ne întrebau profesorii, la facultate (nu la Româno-Americană, desigur, ci la cealaltă facultate, cea pe care am abandonat-o prostește în anul 4) – era întrebarea ce încorona vreun examen oral. În grupurile pe care le-am frecventat, a citi era un semn de distincție.

Participând ieri la lansarea cărții “Feminism modern reflexiv”, carte scrisă de Oana Băluță, mi s-a reconfirmat un lucru pe care îl simt în legătură cu generațiile care vin din urmă. Nu se mai citește. În ziua de azi, cartea cu copertă și pagini de hârtie nu mai este o preocupare. Nu mai este o prioritate. Nu mai este un prilej de discuție.

Nu de puține ori m-a frapat faptul că librăriile vând jucării, reviste, calendare, lumânări parfumate, ceaiuri, săpunuri naturale, biscuiți bio, chiar accesorii. Da, este o realitate, în ziua de azi cartea rămâne pe raft, se cumpără în schimb batonul de vanilie sau cana cu imprimeu vintage…

Mai jos, poze de la lansare, unde am fost cu cel mic, de unde mi-am mai cumpărat o carte (că tot îmi place mie Henry Miller) și de unde am aflat că de astăzi începe Bookfest!

4 1 3

2 5 6

În loc de concluzie, o întrebare: Care este ultima carte pe care ai citit-o?