Din psihologia poporului român la conacul boierului

A, nu, nu, astăzi nu voi emite niște idei psiho-filosofico-epocale așa cum v-am obișnuit, titlul pretențios vine pur și simplu de la o carte care în anul întâi de facultate era lectură obligatorie și pe care am găsit-o și răsfoit-o ieri la un restaurant pe care neapărat vreau să îl recomand. Deci, volumul Psihologia poporului român a lui Rădulescu-Motru șade molcom pe o laviță de la Conacul Boierului, o notă sensibilă alături de păpușile artizanale românești, mașini de cusut de cine-știe-când, perdele din borangic (sau or fi din in?), comode vintage și legături de ceapă roșie legate de stinghiile de lemn (ceapa sensibilizează ochiul, nu?). Dragoste la prima vedere! Aș fi stat și-aș tot fi stat. O mansardă de vis.

Bun, acum despre mâncare. Bună-bună! Povestesc aici doar despre firele de fasole verde murată care însoțeau supa și despre gogoșarii murați de la felul doi și despre găluștile cu prune de la desert, geniale toate, de fapt doar le-am enumerat dar nu mai insist pentru că mă ia pofta iar. Plus că mi s-a părut minunat să găsesc în meniu tocăniță de urzici! Deci, nota 10 pentru mâncare (8-9 de fapt, pentru că nu se compară totuși cu a mea… meep!). Și pentru servire. Și pentru personal. Foarte-foarte drăguți oamenii și foarte deschiși față de copii. Mi-a plăcut totul, cum ar veni. Și revenind la partea de amenajare, încă ceva ce m-a cucerit a fost masa cu picior a unei mașini de cusut din care au improvizat suportul pentru chiuvete. Mmmm, formidabil, încă o bulină albă din partea mea, alta venind de la locul de joacă pentru cei mici, cu scăunele minuscule, exact ca-n Capra cu trei iezi!

Alte info mai mult sau mai puțin utile ar fi că prețurile sunt medii – ca să zic așa – dar de bun-simț, că se servește doar masa de prânz (locul de fapt e menit pentru sindrofii), că se ascultă muzică populară (dar the real thing, nu jalnicele adaptări contemporane), că treptele de la intrare sunt de-a dreptul primejdioase dar cu un pic de răbdare se răzbate în mica mansardă de tip rai, că ușa de la baie se blochează (ei bine, da…) și că cerga-covor de la locul de joacă lasă extrem de mult păr. Deci (sau, pe alocuri, cu toate acestea), Conacul Boierului e fermecător, tihnit, săptămâna viitoare îmi iau familia de mânuțe și vom merge iar!

20150401_122655__1427957235_89.39.40.202 20150401_122743__1427957275_89.39.40.202 20150401_122835__1427957295_89.39.40.202 20150401_122939__1427957314_89.39.40.202 20150401_123006__1427957340_89.39.40.202 20150401_123437__1427957361_89.39.40.202 20150401_124116__1427957382_89.39.40.202

Neascultarea. De la Pinocchio & co la Osho

Neascultarea copiilor se pedepsește. Iată mesajul cu care crește fiecare generație. Subtil inserat în poveștile de adormit copii (și la propriu și la figurat) sau mai puțin subtil atunci când se materializează în ești pedepsit, treci în camera ta.

Din literatura pentru copii, îmi vin acum în minte trei exemple. Dar sunt multe. Unul, din Pinocchio: avertizarea greierului uriaș pentru păpușa de lemn plecată hai-hui pe coclauri, spre disperarea lui Geppetto, este următoarea: “Am venit să-ți spun că băieții care nu ascultă de părinții lor se transformă în măgari”. Apoi, avem morala poveștii Capra cu trei iezi, în care din trei iezi, rămâne unul singur. Cel ascultător. Iar al treilea exemplu ar fi cel din Tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte, unde Gheonoaia și Scorpia au fost și ele “femei ca toate femeile, dar blestemul părinților pe care nu îi ascultau, ci-i tot necăjeau, le-a ajuns și le-a făcut să fie lighioane“…

Cum ar veni, copiii trebuie să asculte. TREBUIE. Găina, cu creierul ei minuscul, știe mereu mai bine decât oul. Și știe și când oul e ou și știe și mai târziu, când oul e ditamai orătania. Și-am vrut să scriu “devenit”, dar “devenirea” presupune cu totul altceva.

Trecând mai departe la Osho, pur și simplu voi copia câteva fragmente din discursurile lui. A căror idee ar fi că adevăratul parenting încurajează nesupunerea. Revolta.

Societății îi este frică de faptul că, dacă inteligența copilului rămâne intactă, el nu va deveni niciodată sclav. Nu va intra niciodată într-o structură bazată pe dominare. Nu va domnia și nu va fi dominat. Nu va poseda și nu va fi posedat. Va fi revoltă pură. 

Inocența lui trebuie coruptă imediat. Aripile lui trebuie tăiate, trebuie să primească niște cârje de sprijin, pentru ca niciodată să nu mai învețe să meargă pe picioarele lui, ci să rămână permanent într-o stare de dependență. 

Mai întâi sunt dependenți de părinți, iar părinților le place foarte mult asta. Ori de câte ori părinții sunt dependenți, părinții se simt foarte bine. Și cu cât sunt mai dependenți de ei copiii, cu-atât sunt mai fericiți. Deși la suprafață continuă să spună că le-ar plăcea ca aceștia să fie independenți, asta este doar la suprafață. Un copil cu adevărat independent își rănește părinții. Copiii independenți nu plac, ei nu au nevoie de părinți. 

Părinții distrug inteligența copiilor pentru că este singura cale de-ai înrobi. Apoi vin profesorii, școala, colegiul, universitatea. Nimeni nu vrea rebeli iar inteligența este rebeliune. Nimeni nu vrea să fie pus sub semnul întrebării, iar inteligența este interogatorie. Inteligența este îndoială pură. Dar, într-o zi, din această îndoială pură apare încrederea. Încrederea nu apare ÎMPOTRIVA îndoielii, ci apare PRIN îndoială. Îndoiala este mama încrederii. Adevărata încredere vine doar prin îndoială, punere sub semnul întrebării, investigație. 

Copiii se nasc cu inteligență pură și încă nu suntem capabili să respectăm asta. Nimeni nu-i privește pe copii. De fapt, toți consideră că sunt o bătaie de cap. Nu trebuie să-i asculți, trebuie doar să stai cu ochii pe ei, așa umblă vorba de mii de ani. Cui îi pasă ce cer? Cui îi pasă ce spun? Cine-i ascultă?

Trebuie să creăm un nou fel de educație, în care nimic să nu le fie impus copiilor noștri, dar în care să fie ajutați să-și întărească inteligența naturală. Nu trebuie îndopați cu informația care este, de fapt, aproape inutilă. 98% din informația pe care o băgăm în mințile copiilor este doar prostie, nebunie. Balast. 

Copiii trebuie ajutați să fie mai inventivi, nu repetitivi. Întregul nostru sistem educațional este orientat către repetiție. Dacă un copil repetă mai bine decât altul, este considerat a fi mai inteligent. 

***

Ceea ce mi-a amintit de Merida și de dorința mea de-acum mai bine de-un an. Iar dincolo de partea cu sfidarea aș putea spune că unele dintre poveștile zilei de azi sunt în mod cert mai inteligente decât cele de pe vremea mea.

Supradoza. Nu doar de teatru.

Până pe 23 noiembrie la Țăndărică are loc Festivalul Internațional al Teatrului de Animație. Deci, o supradoză de teatru pentru noi.

Ce-am văzut de ieri și până azi: Capra cu trei iezi, Prințesa și Broscoiul, Alice în Țara Minunilor. Spectacole sunt de dimineața și până seara, dar noi le-am ales pe cele trei.

Iar acum, câte un pic despre fiecare.

Capra cu trei iezi. Prima piesă care respectă întru totul povestea. Adică aproape întru totul, la modul că nu a fost adaptată zilelor noastre și nimeni nu vorbește, precum în Scufița Roșie, la telefonul mobil. Se preamărește într-un cântecel  traiul la țară unde totul este ecologic, bio și sănătos, însă de altfel Capra e capră și deși cântă cu “cine iubește și lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă”, e totuși precum cea pe care mi-o amintesc eu din copilăria mea. Lupul, e foarte simpatic, iezișorii sunt pe cât de haioși, pe-atât de adorabili, costumele foarte reușite, piesa antrenantă, cum s-ar spune, un succes. La final, i-am dat caprei flori. Și ne-am mirat că nu le-a mâncat.

Prințesa și broscoiul. Din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă poveste de dragoste de când există poveștile și până acum. După Frumoasa și Bestia. Ca și spectacol, a fost însă puțin bizar, cel puțin în prima parte, unde deși totul mergea precum în istorisirea Fraților Grimm, background-ul era unul de inspirație zen, cu prințese costumate în rochii-kimono, un rege foarte blând și înțelept și un curtean samurai ce tăia până și muștele cu sabia de la cingătoare. Că-și prindea degetele în teacă, e un detaliu irelevant. Destul de bulversant pentru mine, dar pentru copii și pentru mintea lor nepoluată de anumite așteptări, o regie perfect acceptabilă. Finalul însă pe mine m-a cucerit, broscoiul e de-a dreptul fabulos cu glumele lui și-apoi odată transformat în prinț, e … hipnotizant. Nu pentru că ar fi fost ales un actor de-o frumusețe rară ci pentru că a fost ales unul extrem de expresiv. Și care a transmis cu prisosință ideea de bărbat gentil până la … suavitate, ca să spun așa. Iar morala poveștii, exprimată de regele cel înțelept, este de asemenea una încântătoare, mai ales pentru mințile incurabil de romantice. Acolo unde iubirea nu este suficientă, o supradoză de iubire va duce, în final, lucrurile pe făgașul firesc.

A treia piesă, Alice în Țara Minunilor. Ei bine, aici pot spune că am avut parte de cel mai reușit spectacol al tuturor timpurilor. Povestea respectată întocmai, cât despre regie, n-aș fi sperat nici într-o  mie de ani că va fi întocmai cu cea imaginată de mintea mea. Cuvântul care poate descrie probabil cel mai bine interpretarea scenică este … senzațional. De la un capăt la altul, un spectacol senzațional. Costume de asemenea superbe, absolut superbe, splendide, de la Pălărierul Nebun, Iepurele de Martie și Ducesa, până la Regină, fiecare personaj în parte arată, la propriu, rupt din poveste. Un spectacol de excepție care se cere revăzut și savurat pentru fiecare apariție.

Deci, mâine și marți nu-mi voi duce copiii la grădiniță, ca să putem merge și la altele. Voi edita articolul și voi povesti ce-am mai văzut și cum a fost. (am editat, urmează după poze)

Și revenind la ideea de Festival, să nu uit să spun că holul teatrului este înțesat cu marionete și imagini de costume-design. Încă o dată m-am gândit la faptul că cei care lucrează în teatru, de la actori și până la costumieri, sunt oameni uimitori. Formidabili. Impresionanți.

image image image image image

Alte spectacole:

Povestea lui Jester. Parte din proiectul Waking Art al companiei Uninvented Theatre și, din câte am înțeles, la vremea la care a fost lansat,  o premieră în România prin introducerea conceptului de “teatru serial cu păpuși de tip muppets”, spectacolul Povestea lui Jester este un spectacol de păpuși și de … oameni. Păpuși și oameni. Fără decoruri, fără nimic. Dar orice așa-zisă lipsă este suplinită din plin de dăruirea care se simte în interpretare. Este un spectacol simplu, cu o povestioară plină de gingășie, și, deși este la polul opus față de Alice în Țara Minuilor, despre care scriam mai sus, este tot atât de impresionant. Jester – despre care până astăzi nici nu știam că există ca personaj de poveste – e o păpușică ce e dusă pe post de bufon la curtea unui rege, loc unde se dovedește a fi, pe lângă foarte hazliu și inventiv, o inimă plină de curaj și de tandrețe. Plecat să se lupte cu un dragon-balaur, găsește în acesta un prieten de joacă. Iar scena în care își povestește la castel reușita de-al “învinge” pe “fiorosul” balaur este una la care se râde cu lacrimi, îmbrățișările, strângerile de mână, salturile de bucurie fiind au ralenti și având ca muzică de fundal notele ample și pline de patos din Conquest of Paradise… Ne-a plăcut Povestea lui Jester, mult de tot.

Pasărea cea mică. Spectacol nonverbal al Teatrului Pinklec din Croația, primul de acest fel la care îi duc pe cei mici. În mod neașteptat, au fost foarte interesați și au prins imediat firul povestioarei, care este de fapt o lecție de omenie dată unui om care face rău doar de dragul de-a face rău. Două personaje, un băiețel – haimana și un bătrân, niște păsări, un cățel, o bancă ruptă din parc și o casă bătrânească, iată un decor și un pretext pentru o morală care ar suna cam așa: a face un bine e la fel de simplu ca și a face un rău. Alegerea e a fiecăruia, dar bucuria e, desigur, doar a celor care aleg să fie buni.