O felie. Doar o felie?

Astăzi am citit, în repetate rânduri, însemnările unui tată către fiul lui. Un text impresionant. De la imaginea copilului dormind cu fruntea îmbrobonată sau greșind copilărește și până la cea a tatălui realizând brusc tot ceea ce “neglijența nu poate ofili”, cuvintele, fiecare în parte și-apoi toate luate împreună, dor.

Ce poate face copilul cu vinovăția părintelui, căci el n-o simte? Ce poate face copilul cu remușcările, el încă nu le înțelege… Ce poate face el cu promisiunea ce poate curând va fi uitată? Nimic. El mâine va fi la fel de plin de candoare iar “neglijența” nu-l va lovi și nici umili și, neînțelegând-o, o va uita.

Și ce va face părintele cu “brațele mici”, cu “felia unsă cu prea mult unt”, cu paharele sparte și cu șosetele rupte, cu inima “mare cât soarele la răsărit”, cu “înfulecatul”, cu tropăitul pe scări, când, prins din nou în rutina fiecărei zile, totul capătă sens… doar dacă are sens?

***

Da, este într-adevăr un text impresionant. Și orice părinte, citindu-l, se va apleca peste copil și-l va îmbrățișa. O dată, de două ori, o zi întreagă, o săptămână, dar câți vor rămâne oare la nesfârșit, plini de beatitudine, în lumea șosetelor rupte și-a pâinii unse prea gros?…