Logistică

Luna în creștere fiind (1% azi, când ajunge pe la 15 am să mă și tund, la mine nimic nu se face haotic și mai puțin decât perfect calculat – n.tr. a se citi folosind antonimele), m-am apucat de curăţenie. Dar nu curăţenie la modul spălat gemurile, șters bibelourile (n-am bibelouri dar zic și eu așa) și baia lunară a lui Vlad (a, ba da, eu sunt un bibelou, așa cum e Venus fără mâini eu sunt unul fără (coadă și) cap) ci la modul scos pentru a fi date celor care au nevoie o canapea, doua fotolii, urmează azi o comodă, dacă mă descurc să o desfac (sigur că mă pricep să o desfac, doar am montat un balansoar de bebeluș cu un briceag de picnic, m-am lăudat de multe ori și iată ce prilej excelent să mă laud iar!), un dulap, etc. Dar nu despre momentul glorios în care am rămas singură și meditativă în afara ușii vreau să vorbesc (asta pentru că am tras canapeaua cu atât de multă maiestrie încât s-a blocat în cadrul ușii, de nici s-o trag afară și nici s-o-mping nu mai puteam și se apropia ora de luat copiii de la grădiniță și școală si nu c-aș fi avut o problemă cu ce vor zice trecătorii văzând o femeie umblând în toiul iernii în pantaloni cu iepurași (unii care mi se potrivesc perfect, pantalonii nu iepurașii, i-am purtat și când eram însărcinată, pe pantaloni nu pe iepurași, și care de-atâta potrivire necesită ca la fiecare 5 secunde să fie trași) și care mergeau la modul sublim cu un tricou cu Cannibal Corpse vechi de 1000 de ani, pentru că așa îmi place mie, totul să fie ca tematică și cromatică riguros asortat, totul culminând cu o pereche de papuci de plajă, așa deci, nu aveam o problemă de imagine, nici de hoţi nu mă temeam, așa cum canapeaua mă oprea pe mine să intru tot la fel i-ar fi oprit și pe ei dar mă gândeam cum procedez cu somnul de prânz al copiilor, în casă exclus să intrăm dar poate cu forţa minţii de cavaleri Jedi se vor putea odihni pe canapeaua înțepenită la vertical) ci vreau să vorbesc despre reacţiile vecinilor de bloc la vederea aceastei fapte de mare angajament:

– vecina care a îmbătrânit dispreţuind orice femeie care arată și gândește altfel decât ea m-a somat să le mut mai încolo în așa fel încât să nu blocheze treptele. Și vederea ei, desigur. Mi-am suflecat pentru a doua oară mânecile scurte de la tricoul meu cu imagini apocaliptice, mi-am tras pentru a mia oară în douăzeci de minute pantalonii cu iepurași, mi-am tras şi papuceii de plajă, cei asortaţi mai ales cu tricoul, cel cu mâneci scurte şi suflecate, și le-am mutat. Feng-shui-ul blocului a revenit la normal.

– vecina no. 2, cea draguţă, s-a minunat de cum m-am descurcat, flatându-mi astfel atât curajul de-a face treburi de bărbat cât și / raportat la structura mea delicată (de bibelou neșters de praf). Mi-a plăcut. Asta nu înseamnă că nu știu că și ea vrea să vadă holul eliberat.

– vecinul care obişnuieşte să fumeze pe hol mi-a spus că vrea el canapeaua și covorul. Îi sunt recunoscătoare, m-a scăpat de jumătate de problemă. M-am simțit datoare să-i fac un demo de cum se extinde canapeaua, mecanismul derulării covorului am considerat a fi unul ușor. A confirmat.

– nenea de la curăţenie. Ei bine, nenea de la curățenie e oricum feblețea mea, iar astăzi m-a cucerit complet. “Sigur sunt fotoliile de dat?”. “Sigur.” “Sunt tare frumoase, poate după curățenie le băgați totuşi la loc…”. “Nu, sigur nu le vreau, sunt de dat. Sunt chiar recunoscătoare dacă le luați.”. “Le iau” (şi i se luminează privirea). “Mulțumesc. Mâine e târziu?” (cred că tot îi e teamă că m-aş putea răzgândi). “Mâine e perfect. Şi eu mulțumesc, chiar m-ați ajutat!”

Aceastea fiind spuse să marchez momentul adăugând şi o poză, asta pentru a dovedi că aranjamentul meu nu numai că se potrivea cu arhitectura holului, ba chiar o punea în valoare, şi să purced la demontarea comodei.

20160111_113710~2__1452604639_109.166.135.138

(Foarte probabil că va urma)

Canapeaua, bat-o vina!

Avem niște canapele superbe. Cel puțin așa spune toată lumea care vine la noi. Sau cel puțin erau și cel puțin lumea așa spunea…

Povestea lor începe în anul de grație 2007, cu noi tineri, îndrăgostiți, nesăbuiți și…. -n plină renovare a casei. Iar unde toată lumea ne spunea că vom trece prin nenumărate certuri până să cădem de acord asupra gresiei, faianței, parchetului, robinetului, clanței și mărimii apometrelor, la noi totul funcționa ca uns. Așa a fost și cu canapelele, ne-am luat ca de fiecare dată de mână și am pornit periplul printre stofe, mânere, accesorii, cu-aceeași abordare matură, chiar prea matură pentru un cuplu atât de tânăr, concretizată în: el: “mie îmi place, ție?”, eu: “mie nu…”, el: “hai mai departe!”, apoi același lucru, dar inversat și tot așa până la momentul: “el: ce spui de asta?”, eu: “da, asta da!”, el: “hai atunci!”.

Iar “hai atunci!” a rezultat într-o sufragerie umplută ochi cu două fotolii, două canapele, ambele extensibile, una de trei locuri, una de două, superbe, crem, cu mânere negre, bonus o masă din același lemn negru, lucios!

Dar până la “umplută”, lucrurile au mers așa: după două zile de la momentul alegerii, au venit și canapelele. La parterul blocului. Frumoase, impecabile, n-a fost om să nu treacă atunci și să nu se uite cu jind! Doar că, prețul transportului, și așa piperat, s-ar fi dublat dacă ni le și urcau până la ușă… de înțeles de altfel, până la etajul 10 e cale lungă intr-un bloc cu liftul mai mult decât neîncăpător!

Și-așa că am sunat un prieten. Concretizat în persoana cumnatului, venit pregătit și c-o abordare “hei rup”, foarte lăudabilă și perfect adaptată momentului. Urcarea a fost înțelept gândită așa: începem cu canapeaua mare, că-i cea mai grea, continuăm cu cea mică, apoi ne relaxăm ducând fotoliile și încheiem liniștiți cu masa, care oricum încape în lift.

Canapeaua mare. Entuziasm la cote mari. Primul etaj. Băieți veseli și încântați să-și etaleze forța fizică. Etajul doi. Trei. Patru. Un pic de transpirație. Și-o pauză de glume. Cinci. Șase. Un pic de îndoială vis-a-vis de ce are să urmeze dar e doar un moment trecător. Șapte. Greu dom’le până la opt. Cu chiu cu vai până la nouă. Piatra de încercare, zece. Suflări sfârșite și-o canapea mai mult trântită la ușă decât depusă cu menajamente, așa cum la parter solicitasem de la cei însărcinați cu livrarea…

Canapeaua mică. După vreo o jumătate de oră, coborâm după ea. Pe undeva, cu gândul ascuns că poate a furat-o cineva. Ce naiba, oricum aia mare e apocaliptic de mare, e și extensibilă, ține loc și de paturi (mai multe, unite între ele, king size chiar!), hai să o însoțim doar cu fotolii, ce-ar fi oare, ia spune, hai!

Dar n-a furat-o nimeni deci ne simțim datori să ne înhămăm și la ea… Băieții sunt dezumflați, eu fac încercări lamentabile de-a le ține moralul o idee mai sus de nivelul (sinucigaș) al mării. Pauze la fiecare etaj. Dar nu pauze de lăsat jos canapeaua semi-gigant și sporovăit în picioare și veseli lângă ea, ci pauze cu ei trântiți, plini de lehamite, pe plasticul neprimitor dar “nu-mai-contează” de pe ea…

Fotoliile. Le-am urcat și pe ele, dar la vreo jumătate de zi distanță. Jumătate de zi pe care am petrecut-o pe ele, stând de pază acolo la parter și nu la 10, deși valoarea canapelelor lăsate la ușă era inestimabil mai mare – reconfortant însă gândul că orice hoț s-ar da bătut nu mai departe de etajul 8…

Pe seară, toată mobila e la ușă. Hai s-o băgăm și să scăpăm de ea. Dar de la “hai” și până la privit la televizor așezați confortabil în ea, mai e încă o cale lungă. La fel de lungă. Canapelele nu intră pe ușă. Oricum am încerca. Poate să scoatem televizorul pe hol? Ar fi o idee, da… O ultimă fărâmă de rațiune ne spune să le desfacem: sunt canapele extensibile, fără perne și, cu cadrul desfăcut, poate or intra… Scoatem plasticul protector. Îl smulgem cu ură, mai bine spus, apoi dăm la o parte pernele – lungi cât o zi de post, de fapt cât un an, un an de post negru, să ne-nțelegem, da?! – și după nenumărate încercări și repoziționări, sufrageria le primește cu-n entuziasm proporțional cu… disperarea noastră.

Anul 2014. Canapelele sunt colorate cu marker permanent, demult ne-extensibile, în afară de șevalet au servit pentru orice, de la paturi de copii și până la scaune de masă, tot pentru copii, mergând apoi mai departe până la trambuline, loc de depozitare și, să nu uităm, culcuș confortabil pentru câine… Tot zicem să le înlocuim dar cine, cine se încumetă să le mute mai mult de-un metru, iar asta din rațiuni de aspirat?!

Casa de care am nevoie (partea a 2-a): masa & joaca

Copiii mei mănâncă așa: întâi, la masă. Cu lingura, cu furculița, manevrate cu mai multă sau cu mai puțină îndemânare, dar cu sârguință. Cu-atât de multă sârguință, încât peretele din apropiere primește zi de zi, din abundență, din porțiile ambilor actanți.

Pasul următor este sufrageria. Oricât de aspră ar fi interdicția, nu există dată când sub pretextul vreunei jucării uitate sau a unei nevoi urgente sau, cel mai simplu, al mesei încheiate, să nu se plece în explorare cu vreo lingură de miere atașată de mână, pe care o găsesc apoi în vreun sertar cu haine, sau cu vreun măr neterminat, ce-și termină apoi glorios viața pe sub canapea, sau cu vreun pumn de cereale, din care jumătate sfârșesc pierdute pe covor sau, într-un mod nobil, presărate ca-n ploaie pe etajera de cărți – îi spunem setea de cultură.

Pasul trei, dormitorul. Aici în general se-ajunge cu paharele de apă – doar joaca face sete! Și “Mami, vreau apă!” – “Îți dau dar bea-o în bucătărie!” se termină inevitabil cu patul ud, când “Ce te-am rugat eu?!” devine brusc neimportant prin comparație cu momentul rotirii namilei alb-sidefate ce habar n-are de existența salvatoare a practicelor protectii impermeabile pentru saltea

Apoi începe joaca efectivă, la fel de distructivă. Precum maimuțele din cântecelul prea-bine cunoscut, cu așternuturile date la o parte, sar copiii mei, ceva de neimaginat! Ideal și cu jucării atașate, cel mai bine cu din cele lipicioase, pe care le aruncă ba-n perete, ba-n tavan, ba pe… perdea. Unde și rămân. Pentru totdeauna, căci mașina mea de spălat n-a reușit să desfacă vreodată jeleul din ouăle cu dinozauri sau broaștele care în parc adună orice muscă și orice furnică și orice gândac și cu siguranță orice fir de praf. Dar nu mă plâng, le pot oricând schimba… Cât despre saltea, prefer oricând urma verde sidefată a broaștei ce, la scurt timp după cumpărare, mie îmi pare a deveni râioasă, celor lăsate de jumătatea de măr brusc regăsită sau a feliei de pâine unse cu jeleu! Din cel comestibil, de astă dată… Deci, ce ziceam de husa de saltea?!

Iar joaca se termină, inevitabil, în lacrimi. Obosesc copiii, obosește patul, nici chiar salteaua cu memorie n-ar avea săraca memoria locului de unde săltărețul a căzut și ieri, și-alaltăieri și va cădea, fără vreo urmă de îndoială, și mâine…

***

Așadar, ce mai facem, ce mai cumpărăm? Schimbăm recuzita, casa sau… poate mai bine doar împielițații? :-D