Calul cu blană de leopard și Moartea

În timp ce coloram, copilul cel mare îmi spune că doamna (educatoare) îi tot spune că nu colorează bine. Îl întreb de ce nu colorează bine. Păi nu colorează bine pentru că nu colorează așa cum le spune ea. Poftim?! Și-mi mai povestește una-alta până ce deduc eu că la grădiniță li se dă câte o coală cu un desen iar ei, toți câți sunt în grupă, trebuie să-l facă la fel. Toate desenele trebuie colorate la fel și exact cum spune educatoarea. Deci clar nu se pune problema să facă un om de zăpadă portocaliu, morcovul albastru și găleata de pe cap violet, ci totul trebuie să fie ca la carte. Ca-n realitate adică. Mă ambalez. Păi cum să iasă artiști din copii forțați să deseneze “după dictare”? Dacă e un mic suprarealist în grupă (cel mai probabil al meu, am mai povestit eu aici…) și tot viitorul lui plastic e compromis din cauza ideilor care îi sunt forțate, zi de zi, în cap?! Și cum mă ambalam eu din ce în ce mai tare, iau cartea noastră de colorat la puricat. Ia să văd eu dacă mi-a stricat educatoarea copilul! Și în timp ce dădeam pagină după pagină, realizez că ideile lui sunt destul de non-conformiste dar, surpriză-surpriză, problema sunt EU! Eu, pentru că de fiecare dată când colorăm împreună, mie îmi revin cerul – pe care îl fac albăstrui, iarba – pe care o fac verde, copacii – pe care îi fac tot verzi și pereții – pe care îi fac la fel de banal, adică gri alternat cu maroniu și cu un verde închis care îmi pare a aduce a mușchi (acolo e nordul…). Cum ar veni și eu, la rândul meu, încurajez replicarea realității, doar că nu insistând așa ca la grădiniță, ci prin puterea exemplului – aceeași prostie, doar altfel ambalată.

Acestea fiindu-mi constatările, cum întâmplarea făcuse să ajungem la calul înaripat din Tinerețe fără bătrânețe, propun să nu-l facem maro sau negru – avem deja o carte întreagă cu asemenea cai – ci să îl facem exact cum își dorește el. I se luminează fețișoara, dar totuși ezită. Îl încurajez spunându-i că e un cal cu aripi, măiastru, deci poate avea orice culoare ar vrea el. Și vrea… cu blană de leopard! Jubilez. Începe cu galben, coloreză-colorează, dar când să-i facă și petele negre, bate în retragere, zice să-l lăsăm așa, un cal de aur. Nu insist, sunt foarte fericită cu un cal de aur cu coada violet și cu aripi portocalii înspicate cu roșu! Apoi, la alt desen, mă lansez în alte planuri, cum ar fi să nu mai fac cerul albastru, ci… cum vrea el. Și vrea galben (e o ființă solară, ne asemănăm) cu nori portocalii, verzi, violet. Superb! Mai vorbim una-alta, mai comentăm, iar eu mă declar mulțumită. Încă sunt șanse să nu iasă o mașină de reprodus imagini, nu-i chiar totul pierdut.

Și, ca să merg mai departe cu ideea că noi, cei mari, eu inclusiv, influențăm teribil imaginația și exprimarea copiilor, să povestesc episodul cu moartea. Moarte din aceeași poveste, tot Tinerețe fără bătrânețe și Moarte care, la împărțirea ariilor de colorat, îmi revenise mie. Mi-am ales culorile și m-am apucat. Cu gri, cu negru, cu verzuiul pe care îl folosesc pentru mușchiul de piatră, cu maro, coloram. Și când mai-mai să termin, copilul mă întreabă dacă moartea e înspăimântătoare. Mă gândesc un pic cum să pun problema, apoi încep o polologhie cu moartea care e și ea o parte din viață, nefiind în niciun caz teribilă, ci doar un episod firesc, cam cum e … a mânca. Îi spun că omul trăiește cât are de trăit și la un final se oprește din trăit, pur și simplu, la fel cum a venit pe lume la fel și pleacă, etc, etc. Foarte fericită de felul în care i-am explicat, dau ultimele tușe. Timp în care aud întrebarea, perfect firească de altfel, păi și de ce ai colorat-o de parcă ar fi rea? Mă uit mai bine și îmi dau seama câtă dreptate are. Aș fi putut s-o fac cu roz, cu verde deschis, cu bleu, cu orice aș fi putut s-o fac, chiar dacă în desen e menită a fi urâtă, eu, colorând-o luminos, aș fi putut s-o înveselesc. În schimb, eu, fără să mă fi gândit, am ales s-o fac sumbră și urâtă și rea. Greu. Dar cum teoriile mele au (încă) priză la el, întorc situația la modul că am făcut-o așa pentru că în povestea din care face parte ea îl oprește pe erou din a se întoarce în lumea aceea unde totul era veșnic, dar de altfel moartea n-are nimic groaznic, vine la vremea ei și atât. Și nu e urâtă, e simplă și firească precum o zi de mai.

Deci să fiu mai atentă cu ideile mele, mâine-poimâine vor ajunge să fie și ale lui. Și abia mai deunăzi spuneam că-i voi lăsa cât de mult pot în lumea lui totul-e-posibil și-a lui Făt-Frumos…

DSC_0102__1424283036_89.39.40.202

DSC_0101__1424282997_89.39.40.202

DSC_0092__1424282925_89.39.40.202