Non-violența e pentru mai târziu

Dimineață echipam copiii pentru grădiniță. Îi înmânez celui mare niște blugi noi, genul slim-fit, și-i trage pe el și în timp ce eu mă uitam cu coada ochiului admirativ – sunt modestă, foarte modestă din fire, dar nu pot să nu mă umflu în pene că l-am reuși ca pe-un zeu! – el începe să execute niște lovituri cu piciorul prin aer. Cât mai sus. Îl las să-și ducă la bun sfârșit numărul de kickboxing, eu mă ocup de cel mic. Tot mai concentrat pe mișcări și tot mai serios, copilul se luptă cu personajul invizibil și e tot mai hotărât să-l pună la punct/pământ. Sau ce-o fi. Scârțâind, niște rotițe încep să mi se învârtă. Da, azi are dansuri. Dar parcă samba și cha-cha au pentru spectacol și nu streetdance. Deși ce face el acolo numai streetdance nu e, ci capoeira și nu la modul impresionant și demonstrativ, ci tot mai violent. Bun. Îl mai las așa, mă mai gândesc, încă nu întreb. Aștept. Și după vreo câteva minute se suceli și răsuceli, se întoarce la mine roșu la față și-mi zice că nu poate merge cu blugii aceia pentru că nu se poate mișca bine în ei. (Nu te poți mișca bine în ei? Păi încă un pic și ajungeai la tavan, micule derbedeu!) De ce nu te poți mișca bine în ei? Mami (e iritat că nu pricep) nu pot ridica destul de sus și de repede piciorul! Dar de ce trebui să-l ridici? La grădi nu stați pe scăunele sau pe jos? Ba da, dar… nu pot. (Fac jocul mai departe). Crezi că la dansuri nu poți? Cade în capcană și se luminează la față. Da, da, la dansuri nu pot! Păi ia arată-mi și mie cam cum vă mișcați. E între ciocan și nicovală. Știe că am văzut ce dansuri face acolo și mai și știe că îl las să facă orice numai să nu-mi spună minciuni (Osho & bunica mea, nu neapărat în astă ordine, rule!). Îmi arată, cu ochi rugători. De fapt imploratori. Te rog mami dă-mi alți pantaloni pentru că în ăștia nuu… pooot… săăă-l… baaat… peee… Raaaareș!!! Știam, fiule, știam… Și-i dau alți pantaloni.

Da, îi dau. Cred că în orice grup de copii există cel mare și grăsuț (de dragul textului am exagerat în minus aici) care îi intimidează pe toți cei din jur. La șase ani și între băieți, forța fizică face regulile. Nu îl încurajez să se bată, despre asta am mai scris, dar îl încurajez să stea pe picioarele lui. Aș zice că non-violența e pentru un pic mai târziu.

Cum se încurajează exprimarea artistică

Pe fundalul acestei imagini se vede cum arată toată casa mea.

DSC_1021__1424078177_89.39.40.202

Așa este totul. Mai puțin partea de sus a pereților și tavanele, dar probabil pe măsură ce cresc, vor ajunge desenele și pe acolo. Pentru mulți, e incredibil că-mi las copiii să facă așa ceva. Mie mi se pare firesc. Așa am crescut și eu, în a doua parte a copilăriei. Întâi, am locuit la bunica. Acolo însă era muzeu, nu puteam atinge nimic, nu puteam strica nimic, era jale. O singură dată, într-un elan artistic de necontrolat, eu și fratele meu am scrijelit pe peretele din camera albă (la bunica aveam camere tematice, iar camera albă se chema așa pentru că toată mobila era albă, imaculată, superbă, era feeria casei acea cameră!) niște căsuțe și niște animăluțe, însă opera noastră aproape a îmbolnăvit-o pe bunica, ca să nu mai spun de papara pe care ne-am luat-o, pe post de învățătură de minte! Apoi însă, odată ce ne-am mutat, mama și tata ne-au cântat în strună, ne-au lăsat să ne facem camerele așa cum ne-am dorit iar noi ne-am dorit mai întâi afișe – cu Michael Jackson, Iron Maiden, Madonna, Sepultura și care-au mai fost, în funcție de vârstă, modă, prieteni – afișe fixate în piuneze, spre ‘bucuria” lui tata la zugrăvelile bi-anuale, apoi desene făcute în ceracolor (niște culori cerate în al căror meșteșug ne inițiase mama) și în nuanțe violente, tot spre bucuria lui tata, care între a acoperi zeci de găuri micuțe și a curăța cu șmirghel tot felul de desene șerpuitoare și care se prelungiseră, de la o lună la alta, de la un perete la altul, cred că totuși o prefera pe prima… Dar am crescut frumos, am crescut în bucurie. Și exact așa îi voi lăsa și eu să crească pe copiii mei. Restul, sunt simple detalii.

(Aici, oferte pentru lambriuri și materiale de construcții, de mare ajutor pentru iubitorii de artă. Și pentru cei care părintește, o încurajează. Să creștem frumos!) 

Lupul zilelor noastre

Abia azi povestesc că sâmbătă am fost din nou la teatru. De data asta, la Scufița Roșie. Dar tot la Țăndărică.

Din nou, o abordare inedită. Ca să nu spun altceva…

Lucrurile s-au prezentat așa: Scufița are telefon mobil. Nu IPhone 6 sau Nokia Lumia, ci unul cu butoane. Dar tot  e ceva! La care vorbește cu bunicuța. Răcită, săraca, de la aerul condiționat. Și doritoare nu de un ceai cald, ci de vișinată. Pentru a-și face comprese. Comprese cu vișinată. (De încercat. Dar nu neapărat.)

Pornește așadar Scufița. Prin pădure, apare desigur lupul. Lupul care e … pizzer. Are o pizzerie. Și face tot felul de pizza. Mai ales din cea cu cârnați. Problema e că Scufița e vegetariană. Și nu vrea pizza cu cârnați. Nici cu curcan măcar. Ea vrea cu… parmezan. Urmează tot felul de peripeții prin pădure, nimic însă de menționat ca fiind ieșit din tipar.

Mai departe, episodul bunica. Cu lupul care vrea să intre pentru a o mânca. Sub pretextul că e poștașul. Și a adus pensia. Pensia a venit însă ieri, deci e nevoie de altceva. Lumina. Nu e ziua din calendar. Plugușorul! Funcționează cu plugușorul. Și-ncepe lupul a ur(l)a. Urlă cât ură și-apoi e primit în casă, unde, așa cum știam și ne așteptam, mănâncă bunica.

Vine Scufița. Intră în casa bunicii, unde discuția e așa:

– Vai dar ce ai încărunțit, bunicuțo…

– Păi dacă mi-ai scos peri albi!

– Dar ce urechi lungi ai…

– Mi s-au lungit de foame, în așteptarea ta.

– Dar ce unghii lungi ai… Să ți le tai! (urmează un episod de lupte greco-romane soldate cu un căzut la grămadă din pat)

– Dar ce peri ai pe față! (și ia Scufița penseta pentru a o (îl) cosmetiza)

Finalul apoteotic, cel cu “Vai, dar ce gură mare ai”, se rezolvă cu replica “Nici cu a ta nu mi-e rușine, drăguța mea!”. Și cu mâncatul. Proba de deschidere. Și de negru ca noaptea în cerul gurii, nu altceva!

În rest, vânătorul, copoii, mama Scufiței, chestii în standard. Nimic ieșit din comun, deci sar direct la poza de rigoare. Și de final.

image

In the mood for Xmas

Tocmai am văzut pe facebook un desen haios despre telefoanele care în loc de a avea o baterie tot mai puternică vin echipate cu un cablu lung și cu o listă de motive mai mult decât “convingătoare” pentru a sta acasă.

image

Motive funny pentru a sta acasă… de parcă și așa nu ar fi destule! Pe lângă cele evidente gen vreme proastă, lipsă de chef, posibilitatea și probabilitatea foarte mare de a comanda pizza, seriale cu o mie de episoade, amicii veșnic online…

Râd. Dar azi însă, stau și eu acasă. Azi stau acasă și nu fac nimic, e vreme destul proastă… Motivul numărul 3.

De fapt, e o zi dintre acelea de mijloc, nici vară nici iarnă nici cald nici frig nici soare nici cer negru de ploaie nici bine nici rău nici prea mare chef dar nici lipsă de chef.

Azi stau acasă, citesc, dorm, pierd vreme pe net, fac baie cel puțin o oră și mă gândesc la Crăciun. Da. Vreau să vină iarna să mă dau cu punga pe zăpadă, să merg la ai mei și să nu am nicio grijă. Nu că aș avea multe în mod normal, slavă domnului am o viață atât de necomplicată încât nu e rost de prea multe frământări și de prea multă umoare…

Deci azi nu fac nimic anume. Doar mă gândesc la acel dolce far niente de acasă, la mâncarea pe care nu o gătesc eu, la cadouri, la cele pe care le voi face, la cele pe care le voi primi. Cadourile acelea calde și învăluite de grijă și drag.

Prilej bun să mă bucur încă o dată că nu mai lucrez la EY și că nu va trebui ca într-o singură săptămână de concediu să dau delete la toate gândurile stupide și la dead-line-urile de la întoarcere și la proiectul în stand-by și la hârtiile așteptându-mă stivuite în dosar peste dosar. Să stau la ai mei fix cât vreau și să miroasă casa bunicii a cozonac adevărat și nu a cel plasticat dar frumos ambalat din cosurile cadou cu wiskey și cu bomboane de chocolat. Să am gânduri bune, calme, de pace și nu zâmbetul ucigaș forțat de la deschiderea de cosuri cadou pentru doamne corporate-business-și-fără-de-viață-ta-dam sau de la înmânarea de cadouri pentru domni la fel de corporate-business-și-fără-de-viață-în-ei-pam-pam.

Crăciun. Acasă. Zăpadă. Foarte frig afară, în casă foarte cald. Familia reunită, mici, mari. Nicio grijă. Azi sunt in the mood for Christmas.

Toleranță 0!

Am toleranță 0 pentru toți cei care se plâng că sunt grași dar nu fac nimic pentru a slăbi, am toleranță 0 pentru toți cei care se plâng că nu au bani dar au suficient timp, am toleranță 0 pentru toți cei care cred că a avea ține de noroc, de locul unde te-ai născut, de cine te-a născut, etc.

Am mai scris aici pe blog despre bunica mea, bunică ce la 80 de ani ține – de una singură! – o casă perfect întreținută, mai mult de atât, zugrăvește și își schimbă mochetele și perdelele. În timp ce în alte case dulapurile sunt pline de lucruri de la an la an mai vechi și mai pline de molii, la bunica orice dulap este perfect aerisit și arată ca o vitrină de farmacie. Iar dintr-o bibliotecă ce se întinde pe un perete întreg, a luat carte cu carte și și-a notat într-un caiet titluri și autori, pentru a ști ce să ia și de unde atunci când îi voi cere eu ceva… Sunt doar exemple care îmi vin acum în minte, dar care sunt rodul unei educații bazate pe cuvintele: nu există NU POT, există doar NU VREAU.

Dacă un om venit dintr-o familie numeroasă, crescut mai  mult desculț, a reușit să facă școală, să ajungă cadru didactic, să învețe generații la rând de copii să scrie și să citească, dar mai mult de atât, să facă iubit de către fiecare copil în parte, și-a făcut o casă cum puțini au iar dintr-un salariu de învățător a reușit să facă economii astfel încât să-și ajute nepoții de fiecare dată, apoi la 80 de ani are energie cât pentru zece oameni și merge cu strănepotul ba în pod, ba în pivniță, ba în garaj, îi face ba pizza, ba prăjitură, îi cântă ba în română ba în germană, atunci, da, am toleranță 0 pentru tot ceea ce înseamnă mai puțin de atât!

Ea este bunica mea. Ea este modelul meu. Are tot atâtea kilograme câte a avut în ziua nunții, aceeași luciditate și același stil energic de a face lucrurile să se întâmple doar așa cum vrea ea!

7 5

36

2 4