O singură geantă pentru fiecare femeie

Cu nu mult timp în urmă scriam aici pe blog aceste rânduri: Să recunoaștem. Un articol ce face apologia poșetei preferate nu este ceva de trecut cu vederea. Orice femeie care se respectă are o colecție impresionantă de poșete. De culori diferite, din materiale diferite, de dimensiuni diferite, cu mânere / toarte / barete diferite. Fiecare are rolul ei, fiecare se asortează la ceva, fiecare spune ceva. Viața unei femei este de neconceput fără un asemenea obiect. Poșeta / geanta nu mai este un lucru ce servește unui scop. A devenit un manifest, nu-i așa?

Aveam în minte atunci gențile și poșetele Reeija, care mai de care mai frumoase, care mai de care mai cu vino-‘ncoace, toate din piele, minunat colorate și cu un design deosebit, fără îndoială visul oricărei femei…

reeija

Apoi, la o conferință având ca temă responsabilizarea față de mediu și susținerea inițiativelor cu impact pentru comunitate, am aflat despre un concept revoluționar menit să conducă la o schimbare de optică privind moda și efectele poluante pe care aceasta le are asupra mediului, pornind de la pesticidele folosite în procesul de cultivarea bumbacului, vopsirea chimică și sfârșind cu tonele de textile aruncate în fiecare an, în condițiile în care majoritatea hainelor ce sfârșesc prin a fi aruncate ar putea fi refolosite… lucru despre care am și scris aici pe blog.

Am vizionat atunci un spot de două minute, două minute magice ce veneau în întâmpinarea naturaleții și subliniau, printr-un mesaj simplu, frumusețea vieții, viață ce semnifică pasiune și a visa și nu a avea dulapuri pline de haine, viață care înseamnă a arăta bine dar a face-o într-un mod cât mai responsabil! Două minute pentru a îmbrățișa o idee, o idee ce ar putea schimba fața viitorului… Două minute pentru a arăta că a trăi simplu și conștient se potrivește de minune cu conceptul de fashion!

Și-acum, gândindu-mă la toate acele genți și poșete și plicuri și accesorii ce umplu dulapul multora dintre noi, toate desigur cumpărate pentru a se potrivi cu personalitatea, cu pantoful, cu pardesiul, cu umbrela, cu manichiura, cu momentul, cu ocazia, cu gândul, cu toanele, cu anotimpul sau pur și simplu… cu celelalte din dulap, frumoase azi iar mâine nu, mă întreb cum ar arăta o revoluție, o reinventare a genții, o transformare a ei după dorințe și-n funcție de inspirație, o geantă ce este mare dar se face și mică, geantă – poșetă – plic printr-o simplă pliere, printr-un fermoar secret, un șnur sau o capsă magică, azi verde smarald iar mâine pestriț colorată, poate prin folosirea de vopsele lavabile, șabloane, tuș magic sau poate doar cu fețe multiple… Mă-ntreb cum ar arăta și dacă s-ar putea crea o geantă unică, un fel de caleidoscop, o geantă a tuturor femeilor dar a fiecăreia în parte, o geantă ce prin simpla atingere să se transforme în felurite chipuri, spre delectarea ochiului și-a inimii, spre împlinirea femeii și-a lumii în total…

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

De-ale somnului și nesomnului…

În 2004, când ne-am mutat aici în apartament, am dormit o bună perioadă de timp pe o saltea de judo, dar una din aceea mică, încăpătoare pentru o persoană dar în niciun caz pentru două. Iar la acea vreme aveam și pisică, pisică ce dormea cu noi. Cu noi, locul ei fiind pe… pernă. Buuun, timpul a trecut, am început să avem bani mai mulți dar nu foarte mulți, suficienți însă pentru a cumpăra cu banii jos mobilă pentru întregul dormitor, din aceea de “calitate”, din Carrefour… Am cumpărat, montat după cum ne-am priceput, iar după câteva luni deja cărțile de pe etajeră, stivuite una peste alta, serveau drept susținere a plăcii de la pat, care, la fel ca și ușile de la dulap, a cedat în doi timpi și trei mișcări.

Apoi a venit vremea canapelelor. Frumoase, scumpe, extensibile, practice. Iar vremea lor a ținut ani buni, până când, una după alta, au obosit și ele… Și-așa a început glorioasa epocă a saltelei gonflabile, una din aceea albastră, mare, plușată, vălurită, complet incomodă și mai scârțâietoare și fâsâietoare decât celelalte “paturi” care s-au perindat vreodată prin casa noastră. Excelentă pe post de trambulină, fericirea copiilor dar coșmarul spatelui nostru, așa că n-a trecut mult timp până când am decis că nu se mai poate, că e momentul ca în casa noastră să fie un pat. Un pat adevărat. Unul din aceala mare și trainic.

Și-am început prin a lua saltea. Mega-ortopedică, ultra-lux, mega-mare, bumbac bio-eco-organic, durată de viață precum a unei broaște țestoase gigant! Atât de minunată încât banii pe care-i calculasem și pentru saltea și pentru pat ne-au ajuns doar pentru ea… Ei, și ce dacă – ne-am zis – dormim direct pe ea, e suficient de groasă! Fericire mare, pentru noi, pentru copii, vreo trei nopți de somn liniștit până când… am răcit. Cu toții.

Am făcut iar marea mutare, salteaua a devenit un fel de izolație termică pentru peretele din dormitor, am umflat din nou balena albastră și am revenit, în cunoștință de cauză, la durerile de spate din fiecare dimineață. Până când ieri, printre siropuri și ceaiuri, iau folia de supozitoare și îl rog pe Bogdan să-mi dea o forfecuță, să tai folia. Copilul, docil, îmi aduce forfecuță, eu tai, îl împănez pe cel mai mic, dar nu se liniștesc bine plânsetele când aud…. fssssssssssssssssssssssssssssssss….. Dap, salteaua, ultimul bastion, e acum înțepată cu foarfeca…

Nu intru în panică pentru că știu că am văzut în cutia ei un plasture. Îl găsesc, dar nu avem lipici. Cumpărăm, îmi zic, așa că lipesc o bandă de scotch ca să nu se dezumfle de tot. Seara, capul familiei rezolvă problema lipitului și potențiala dilemă a somnului. Și ne culcăm.

5 dimineața. Mă trezesc cu cel mic lipit de mine, dar lipit la modul turtit. Mă ridic într-un cot iar copilul se răstoarnă în spațiul făcut de cot. Presupun că asta e senzația pe care o au cei care cumpără paturi din acelea cu apă, nu știu, cert este că al nostru lipitor de petice dormea cumva între perete și salteaua ce se lăsase de tot. Singurul neafectat părea a fi Bogdan, ce visa serafic în bombeul de la mijloc, bombeu creat de corpurile noastre care, mai grele fiind, afundaseră lateralele până aproape la podea…

Ne trezim de tot și începem scenariile. Ne înghesuim noi pe canapea și-i lăsăm doar pe ei să doarmă pe saltea, că-s ușori. Dar dacă se dezumflă de tot?! Coborâm ortopedica? Nu, că abia ne-a mai trecut răceala. Îi culcăm pe canapele (canapele care nu mai sunt extensibile…) și ne înghesuim și noi pe lângă ei, fiecare cu câte unul? Bun. Numai că una dintre canapele este în cealaltă cameră. Eh, asta este, ghinionul vecinului de jos, dar TREBUIE să o aducem, în cealaltă cameră e prea răcoare pentru răceala noastră încă netrecută! O aducem. Mutăm copiii pe rând, ridicăm la perete semi-dezumflata, încercăm să ne așezăm pe lângă cei mici, ușor de zis, greu de făcut – mi-amintesc cum cu doar câteva minute înainte propuneam să ne înghesuim noi doi (!!!) – mă uit la covorul pliat pe jos și propun să dormim pe el. Mintea mai luminată a jumătății mele are o idee și mai bună: să dormim pe jumătate, cu cealaltă… să ne învelim!

Râsete pe înfundate și încă o noapte de somn-nesomn, dar suntem încă tineri, așa că nu prea mai contează…!

3 4

5 6

1 2