Demo ratat

Așa arăta la mijlocul lui septembrie bucătăria mea.

bucatarie1

Adică toată bucătăria mea era pe jos, în sufragerie. Iar motivul pentru care tot ceea ce ar fi trebuit să stea frumos aranjat pe etajerele din dulap era înșirat pe jos, în sufragerie, era acela că, printr-o întâmplare (mai precis un coleg de serviciu care a recomandat) cei de la Kirbi ne propuseseră o curățare profesională pentru una dintre încăperile din casa noastră. Iar noi, neavând nimic din ceea ce înseamnă aspirator cu spălare și nici măcar habar de ceea ce fac aspiratoarele cu filtrare prin apă ci fiind doar posesorii unuia nesofisticat și care se descurcă doar cu scamele din covor și firimiturile de pâine prăjită înșirate de copii prin toată casa, am acceptat. Și ne-am decis ca încăperea de curățat să fie bucătăria, pe considerentul simplu de-ai lăsa pe alții să facă partea grea.

Ca atare, în ziua X, am scos tot ce se vede astfel încât totul să fie pregătit pentru a fi aspirat, curățat, dezodorizat, împrospătat și tot ce ne mai promisese doamna amabilă și cu voce suavă de la reprezentanță. Și cum deja cochetam cu un aspirator robot pe care să îl lăsăm să ne ajute la treabă mai ales atunci când suntem plecați, ne-am zis că poate nu ar fi rău să facem chiar mai mult și să ne luăm crema-cremelor în materie de curățenie, indiferent de cât de mult ar costa.

Și, cu lucrurile scoase fiind, am așteptat să se facă ora cu pricina. Și cu așteptarea am rămas. De fapt nu numai cu așteptarea, ci și cu toată curățenia pe care, demonstrativ, trebuiau să ne-o facă alții. Așadar, cu nervii întinși direct proporționali cu volumul de muncă, ne-am apucat de treabă și am aspirat, curățat, dezodorizat, împrospătat și tot ce ne mai promisese doamna amabilă și cu voce suavă de la reprezentanță. Și uite așa, din cauza unui demo ratat (motivele nu mai contează, contează doar că nu s-a întâmplat), am revenit la ideea de aspirator cu curățare umedă și uscată dar în limita unui buget normal.

Miniprix, dragostea mea…

Hainele mele preferate sunt, au fost și vor fi mereu rochiile. Oricât de des m-aș îmbrăca în pantaloni, dacă sunt într-un magazin, tot cu umerașele cu rochii cochetez mai întâi. Cred că abia în studenție le-am descoperit, până atunci, adolescența îmi fusese marcată de blugi. Rupți. Și de tricouri negre și de bocanci.

Și-mi amintesc perfect cum între două cursuri luam metroul de la Universitate special pentru a merge în Romană și a intra la Miniprix. Miniprix-ul de desupra de la McDonald’s, veșnic aglomerat, cu cozi la cabinele de probă dar de unde îmi alegeam cele mai frumoase haine și care se potriveau de minune nu numai cu stilul meu ci și cu ne-ieșitul din comun buget lunar.

Ce vremuri… Le-am prelungit și după absolvire și, pe vremea când lucram în spate la Inter, pe post de jurist ce-și rupe coatele deprinzând chichițele practice ale dreptului comercial, tot de acolo îmi cumpăram hainele. Îmi permiteam deja cu totul altceva dar… old habits die hard. Sau poate mă motivau și reducerile la rochii pe care le prindeam mai mereu. Și faptul ca jachetele de femei pe care le găseam erau destul de fancy pentru a-mi face colegele corporatiste să moară de necaz. Iar în mintea mea de atunci, asta însemna ceva!

Mă gândesc acum că Miniprix-ul studenției mele și al primilor ani de workaholic e pentru mine cam cum e gustul înghețatei Napoca pentru îndrăgostiții de înghețata d’autrefois. Îl știam ca pe buzunarul meu, și la propriu și la figurat. Mi-am inițiat chiar și soțul în tainele lui, cărându-l după mine acolo, în sâmbetele când ieșeam de la Studio sau de la Patria și aveam chef de cheltuit aiurea investit niște bani. El n-a prins plăcerea pe care o aveam eu cumpărând de acolo, chit că și-a mai luat și el de-acolo câte un tricou sau vreo geaca pentru barbati, dar, dacă e să mă întrebe cineva pe mine ce părere am despre MP, zic clar că într-o vreme, demult, a fost dragostea mea…